Katherine May
Editura NEMIRA
“Ultimul deceniu ne-a copleșit pe atât de mulți dintre noi cu o senzație din ce în ce mai puternică de irealitate. Chiar și înaintea sosirii acestei pandemii globale eram blocați într-un tăvălug de schimbări permanente, fără să avem vreodată șansa de a le asimila. Fluxurile de știri, pălăvrăgeala de pe rețelele sociale, modul în care familiile noastre s-au divizat în funcție de opțiuni politice: parcă am fost tăiați pe jumătate, apoi pe sfert, iar acum suntem un fel de moloz social.
Dacă ar exista un spirit al acestei epoci, ar semăna extrem de mult cu frica. De ani buni tot fugim ca iepurii.”
“Tot ce e legat de epoca asta conspiră în a ne face să ne simțim foarte mici. Parcă suntem copleșiți de dimensiunile lucrurilor. (…) Acum ne străduim să ne asigurăm cele esențiale pentru supraviețuire. Este un travaliu nesfârșit, fără răsplată. Uneori parcă alimentăm o mașinărie gigantică ce va ajunge oricum să ne devoreze. Suntem obosiți. Suntem obosiți până în măduva oaselor și nu ne mai găsim liniștea. Nu vedem nicio cale de ieșire.
Între timp, la marginea conștiinței, percepem ușor un soi de absență. Nu e ușor de exprimat în cuvinte, dar își are propria încărcătură de spaimă din miez de noapte, propria ei teroare. E senzația că ne-am rupt de sens într-un fel pe care nici măcar nu știm cum să-l percepem. Simțim asta când ne facem griji că nu ne putem controla impulsul materialist. O simțim când atracția telefoanelor noastre inteligente seamănă cam mult cu o dependență.
(…) Simt din ce în ce mai mult ca o parte din mine lipsește, partea aceea care are capacitatea de a face față schimbărilor seismice care urmează, de a le percepe, experimenta și integra, mai degrabă decât de a le administra. Pe măsură ce îmbătrânesc încep, să simt asta ca pe o pierdere amarnică.
(…) Am pierdut o parte fundamentală din ceea ce știam, o anumită trăire umană elementară. În absența ei, lumea seamănă cu apa de la robinet lăsată în pahar peste noapte, searbădă și chimică, lipsită de viață. (…) Am nevoie de o modalitate mai bună de a păși prin viața asta. Vreau să mă las din nou vrăjită.
Vraja este minunea măruntă amplificată prin sens, fascinația prinsă în clasa poveștilor cu tâlc și a amintirilor. Se bazează pe doze mici, aproape homeopatice, de uimire; aceste urme tăcute ale miraculosului ce sunt descoperite doar când le căutăm.
(…) În absența ei, am senzația că-mi lipsește un nutriment esențial, o vitamină ce se găsește doar când sapi în propria țărână.”
Am început prezentarea acestei cărți cu o selecție de citate mai lungă decât de obicei pentru că acestea sintetizează foarte bine punctul de pornire al cărții și sentimentele experimentate de foarte multe persoane.
Katherine May, diagnosticată cu autism ca adult, pornește de la izolarea adusă de pandemie pentru a ajunge la modul – simplu, la îndemână și, mai ales, eficient – în care putem să ne regăsim.
Copiii au o bucurie aparte de a descoperi lumea. Ei se lasă vrăjiți, iar acea vrajă, consideră autoarea, ne poate salva și acum. Dacă ne întoarcem la elementele esențiale și dacă ne lăsăm vrăjiți de mici detalii.
Autoarea pune așadar accent pe starea de încântare – pe care o experimentăm cel mai mult când suntem copii și pe care autoarea spune că nu trebuie să o considerăm a fi o chestie măruntă.
Aducând în atenție întâmplări din Whistable din viața ei și incluzând și povești din prezent, Katherine May arată cum putem ajunge să ne simțim bine în această perioadă, să ne regăsim – fără ca această carte să fie una de dezvoltare personală.
Vraja lumii. Redescoperirea miraculosului într-o epocă tulbure poartă cititorii prin cele patru elemente esențiale: pământ, aer, apă, foc și modul în care ne putem re-conecta la ele pentru a ajunge să experimentăm acea stare de încântare care ne-ar aduce beneficii însemnate în prezent.
