Codul muncii era încălcat abuziv şi am simţit cum îmi dispare orice dorinţă de a mă mai lupta cu aceste nereguli, pentru că aici, la ora douăsprezece în noaptea de Anul Nou, veniseră oameni care răzbiseră prin viscol, cărora li se părea mult mai interesant să ducă la bun sfârşit sau să reînceapă o activitate utilă decât să bea în neştire, să dea din picioare ca nişte bezmetici, să joace gajuri şi să-şi omoare timpul cu flirturi de diferite grade de frivolitate. Aici veniseră oameni care preferaseră să fie laolaltă decât să fie răzleţi, care nu puteau suferi duminicile, pentru că se plictiseau în astfel de zile. Magii, Oameni cu „O“ mare, aveau deviza „Lunea în cepe sâmbăta“. Da, ştiau să facă farmece, puteau transforma apa în vin şi fiecare dintre ei împărţea cu uşurinţă cinci pâini la o mie de oameni. Dar nu din cauza asta erau magi. Asta era ceva de suprafaţă, o aparenţă. Erau magi pentru că ştiau foarte multe, atât de multe, încât, în sfârşit, cantitatea se transfor mase la ei în calitate, aveau o altă atitudine faţă de lume decât oamenii obişnuiţi. Lucrau într-un Institut care se ocupa mai întâi de toate cu problemele fericirii omeneşti şi sensul vieţii, dar chiar şi printre angajaţii lui nu era niciunul care să ştie ce înseamnă fericirea şi care este de fapt rostul vieţii. Adoptaseră o ipoteză de lucru, conform căreia atât fericirea, cât şi sensul vieţii constau în cunoaşterea permanentă a ne cunoscutului. Fiecare om este un mag în adâncurile sufle tului său, dar nu poate deveni mag decât atunci când începe să se gândească mai puţin la el şi mai mult la ceilalţi, atunci când i se pare mult mai interesantă munca decât distracţia în vechiul sens al acestui cuvânt. Şi probabil că ipoteza lor de lucru nu era prea departe de adevăr, deoarece, aşa cum munca a transformat maimuţa în om, la fel şi lipsa muncii transformă omul în maimuţă, într-o perioadă cu mult mai scurtă. Ba chiar mai rău decât într-o maimuţă. Nu întotdeauna observăm asta în viaţă. Trântorii şi paraziţii, depravaţii şi carieriştii continuă să meargă pe membrele posterioare şi să vorbească răspicat (deşi sfera subiectelor lor de discuţie este extrem de restrânsă). Cât despre cei cu pantalonii strâmţi şi pasiune pentru jazz, se încercase într-o vreme situarea lor la un nivel asemănător cu cel al maimuţelor, dar s-a constatat rapid că aceste pasiuni le au chiar şi cei mai buni dintre magi.
În Institut era imposibil să ascunzi regresul. Institutul prezenta posibilităţi nemărginite pentru transformarea omului în mag, dar era necruţător cu renegaţii şi îi însemna fără greş. Era de ajuns ca un lucrător să se lase pradă, fie şi pentru o oră, unor acţiuni egoiste şi instinctive (câteodată chiar şi numai unor simple gânduri), că observa îngrozit cum pufuşorul de pe urechi îi devine stufos. Era un aver tisment, aşa cum fluieratul miliţianului te avertizează asupra unei posibile amenzi, aşa cum durerea te avertizează asupra unui posibil traumatism. Acum totul depindea doar de el. Omul nu este întotdeauna capabil să lupte cu propriile gânduri amare, de aceea şi este om – o treaptă intermediară între neanderthalian şi mag. El poate răzbi în pofida acestor gânduri şi atunci îşi mai păstrează şansele. El poate însă şi ceda, să dea din mâini a lehamite („Trăim o singură viaţă“, Trebuie să luăm totul de la viaţă“, „Nimic din ce e omenesc nu îmi este străin“) şi în cazul ăsta nu-i mai rămâne decât un singur lucru: să plece cât mai repede din Institut. Acolo, afară, el putea rămâne în fond un mic-burghez cumsecade, cinstit, dar lucrând cu indiferenţă pentru salariul său. Dar cu greu se putea hotărî cineva să plece. În Institut e cald, plăcut, munca este onestă, stimată, salariul bun, oamenii minunaţi, că doar rușinea nu-ţi mănâncă ochii. Şi iată cum neghiobii, pierzându-şi coerenţa limbajului, hoinăresc pe coridoare şi prin laboratoare, înso ţiţi de priviri compătimitoare sau dezaprobatoare, cu urechile acoperite de o blăniţă cenuşie, aspră. Dar pe aceştia poţi încă să-i mai compătimeşti, poţi încerca să-i mai ajuţi, poţi să mai speri că le vei reda chipul omenesc…
Sunt alţii. Cu ochii goi. Care ştiu cu certitudine pe care parte a sandvişului este untul. Nu se cred deloc proşti. Convingerea lor este că sunt destui specialişti în cunoaşterea caracterului uman. Prevăzători şi lipsiţi de principii, cu noscând toată forţa slăbiciunii umane, ştiind să convertească asupra lor orice rău în bine și sunt neobosiţi în acest sens. Îşi bărbieresc cu meticulozitate urechile şi deseori născocesc procedee surprinzătoare pentru distrugerea învelişului pilos. Ei poată corsete din mustaţă de dragon care ascund curbura coloanei vertebrale, se învăluie în niște mantii gigantice medievale și haine de boier proclamând loialitatea faţă de arhaicul naţional. Ei se plâng cu toată gura de vechile boli reumatice, atât vara, cât și iarna poartă cizme înalte, căptușite cu piele. Au metodele lor de neînţeles și sunt rezistenţi precum păianjenii. Şi cât se poate de des ating înălţimi considerabile şi succese depline în munca lor de bază – construirea viitorului luminos într-un apartament izolat, pe un teritoriu izolat, împrejmuit şi ferit de alţi oa meni printr-o reţea de sârmă ghimpată.
