Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 de cei 27 de şefi de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii, intră în vigoare la 1 decembrie 2009. Acesta modifică cele două tratate fundamentale, respectiv Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, noua denumire a acestuia din urmă fiind „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE)1.
Tratatul de la Lisabona aduce modificări în ceea ce priveşte organizarea şi competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
A. Modificările cu privire la organizarea instituţieişi la numirea membrilor acesteia
Uniunea Europeană, dotată acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura pe piloni dispare şi Uniunea dispune de un nou cadru instituţional. În consecinţă, astfel cum şi alte instituţii îşi schimbă denumirea, sistemul jurisdicţional al Uniunii, în ansamblu, se va numi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene2, aceasta fiind compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalulşi Tribunalul Funcţiei Publice.
În ceea ce priveşte crearea de tribunale specializate, Tratatul de la Lisabona reia dispoziţiile existente, însă prevede în acelaşi timp şi anumite modificări în legătură cu modalităţile de înfiinţare a tribunalelor specializate, acestea urmând să fie înfiinţate potrivit procedurii legislative ordinare (şi anume în codecizie cu majoritate calificată), iar nu cu unanimitate, ca înainte.
Din Tratatul de la Lisabona reiese că o cerere de modificare a Statutului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene3 este considerată „proiect de act legislativ”4şi, prin urmare, trebuie supusă procedurii legislative ordinare. În schimb, statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, precum şi regimul lingvistic al Curţii rămân supuse regulii unanimităţii.
În ceea ce priveşte modalităţile de numire a membrilor instituţiei, Tratatul de la Lisabona reia dispoziţiile existente, judecătorii fiind numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru şase ani, însă după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general la Curtea de Justiţie şi la Tribunal.
Acest comitet este compus din şapte persoane alese dintre foştii membri ai celor două instanţe, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European. Hotărând la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie, Consiliul adoptă deciziile privind regulamentul de funcţionare a acestui comitet, precum şi desemnarea membrilor acestuia.
1Nu subzistă decât Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau „Euratom” (Protocolul nr. 1 de modificare a protocoalelor anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi/sau la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice).
2 Articolul 19 TUE.
3 Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se află în cuprinsul Protocolului nr. 3.
4Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În ceea ce priveşte avocaţii generali, o declaraţie prevede posibilitatea de a majora numărul acestora de la 8 la 11, la solicitarea Curţii de Justiţie5.
B. Modificările referitoare la competenţele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Domeniile
Structura pe piloni introdusă de Tratatul de la Maastricht dispare. Prin urmare, competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene acoperă dreptul Uniunii Europene, cu excepţia cazului în care Tratatele prevăd contrariul6.
Astfel, Curtea de Justiţie dobândeşte competenţă preliminară generală în domeniul spaţiului de libertate, securitateşi justiţie, în urma dispariţiei pilonilor şi a eliminării, prin Tratatul de la Lisabona, a articolelor 35 UE şi 68 CE, care prevedeau restrângeri ale competenţei Curţii de Justiţie.
În primul rând, în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală7, competenţa Curţii de Justiţie de a se pronunţa cu titlu preliminar devine obligatorie şi nu mai este subordonată unei declaraţii a fiecărui stat membru, prin care statul respectiv recunoaşte această competenţă şi indică instanţele naţionale care o pot sesiza. Prin Tratatul de la Lisabona, domeniul poliţiei şi justiţiei penale intră în dreptul comun şi toate instanţele pot sesiza Curtea de Justiţie. O serie de dispoziţii tranzitorii prevăd, totuşi, că această competenţă deplină nu va fi aplicabilă decât după cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona8.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte vizele, dreptul de azil, imigrarea şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor9 (printre altele, cooperarea judiciară în materie civilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor), Curtea poate fi sesizată acum de toate instanţele naţionale – iar nu numai de instanţele superioare – şi este competentă pentru a se pronunţa asupra unor măsuri de ordine publică în cadrul controalelor transfrontaliere. În consecinţă, Curtea de Justiţie are competenţă de drept comun în acest domeniu, chiar de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
În plus, Carta drepturilor fundamentale10a Uniunii Europene dobândeşte aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor11. Aceasta intră în „blocul de constituţionalitate” asupra căruia Curtea de Justiţie se poate pronunţa. Carta nu este însă opozabilă Regatului Unit şi Poloniei, care beneficiază de o derogare12 potrivit căreia Carta nu extinde capacitatea Curţii de Justiţie şi a niciunei alte instanţe din cele două state membre de a considera că actele cu putere de lege şi actele administrative, practicile sau acţiunile administrative sunt incompatibile cu drepturile sau cu principiile fundamentale pe care aceasta le reafirmă. Pe de altă parte, şefii de stat şi de guvern au fost de acord să extindă în viitor această derogare la Republica Cehă13.
5 Declaraţia nr. 38 cu privire la articolul 252 TFUE din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la numărul de avocaţi generali ai Curţii de Justiţie.
6 Articolul 19 TUE
7 Fostul titlu VI din Tratatul UE.
8 Articolul 10 din Protocolul nr. 36 privind dispoziţiile tranzitorii. Potrivit acestuia, cu titlu de măsură tranzitorie, atribuţiile Curţii de Justiţie rămân neschimbate în privinţa actelor adoptate în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Această măsură tranzitorie încetează să producă efecte în termen de cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
9 Fostul titlu IV din Tratatul CE.
10 Pe de altă parte, la articolul 6 alineatul (2) TUE se precizează că „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare”. În protocolul nr. 8 se indică faptul că acordul privind aderarea trebuie să precizeze, printre altele, „modalităţile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autorităţile de control ale Convenţiei [şi] mecanismele necesare pentru a garanta că acţiunile formulate de statele nemembre şi acţiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre şi/sau, după caz, împotriva Uniunii”. Această aderare „nu aduce atingere nici competenţelor Uniunii, nici atribuţiilor instituţiilor acesteia”.
11 Articolul 6 alineatul (1) TUE.
12 Protocolul nr. 30, anexat la TFUE, privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia şi în Regatul Unit.
Deşi noţiunea de pilon dispare cu Tratatul de la Lisabona, politica externă şi de securitate comună (PESC), în temeiul titlului V din Tratatul UE14, face în continuare obiectul aplicării unor norme speciale şi al unor proceduri specifice. Prin urmare, Curtea de Justiţie nu este competentă15 să controleze aceste dispoziţii şi nici actele adoptate în temeiul acestora, mai puţin în două cazuri, şi anume: 1) Curtea este competentă să controleze delimitarea dintre competenţele Uniunii şi PESC, a cărei punere în aplicare nu trebuie să aducă atingere exercitării competenţelor Uniunii şi atribuţiilor instituţiilor în vederea exercitării competenţelor exclusive şi partajate ale Uniunii16; 2) Curtea este competentă să se pronunţe în ceea ce priveşte acţiunile în anulare îndreptate împotriva deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu, de exemplu, în cadrul luptei împotriva terorismului (îngheţarea fondurilor)17.
Procedurile
Procedura preliminară se extinde la actele adoptate de organele, de oficiile şi de agenţiile Uniunii18, care sunt incluse în dreptul Uniunii, astfel încât Curtea de Justiţie le poate interpreta şi poate controla validitatea acestora, la solicitarea instanţelor naţionale, pentru ca acestea din urmă să poată, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii.
Prin Tratatul de la Lisabona se introduce o dispoziţie potrivit căreia Curtea de Justiţie hotărăşte în cel mai scurt termen în cazul în care o chestiune preliminară se invocă într-o cauză pendinte în faţa oricărei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate19. Astfel, se face referire chiar în textul tratatului la procedura preliminară de urgenţă (PPU), care a intrat în vigoare la 1 martie 2008 şi se aplică în privinţa spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. ( CP 12/08)
Tratatul de la Lisabona extinde controlul Curţii de Justiţie la actele Consiliului European, care este recunoscut de Tratatul de la Lisabona drept o instituţie de sine stătătoare. În temeiul noilor dispoziţii20, Curtea de Justiţie poate, la solicitarea statului membru interesat, să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în cazul în care acesta a constatat existenţa unui risc clar de încălcare gravă de statul membru respectiv a anumitor valori21 (respectarea demnităţii umane, respectarea drepturilor omului etc.)22.
De asemenea, instituţia are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.
Tratatul de la Lisabona reduce stricteţea condiţiilor de admisibilitate a acţiunilor formulate de particulari (persoane fizice sau juridice) împotriva deciziilor instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii. Particularii pot formula acţiuni împotriva unui act normativ dacă îi priveşte direct şi dacă nu presupune măsuri de executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligaţia de a demonstra că actul respectiv îi priveşte în mod individual23.
13 Concluziile Consiliului European din 29 şi 30 octombrie 2009 indică faptul că protocolul nr. 30 se aplică în privinţa Republicii Cehe (Doc 15265/09 CONCL 3).
14 Articolul 24 TUE.
15 Articolul 275 TFUE.
16 Articolul 40 TUE.
17 Articolul 275 TFUE.
18 Articolul 267 TFUE.
19Idem.
20 Articolul 269 TFUE.
21 Articolul 2 TUE.
22 Această acţiune trebuie formulată în termen de o lună de la data acestei constatări şi Curtea trebuie să hotărască în termen de o lună de la data cererii.
În cadrul controlului respectării principiului subsidiarităţii, Curtea de Justiţie poate fi sesizată de un stat membru cu o acţiune în anularea unui act legislativ pentru încălcarea principiului subsidiarităţii, act emis de un parlament naţional sau de una din camerele unui astfel de parlament. Acţiunea trebuie să fie introdusă în mod oficial de guvernul unui stat, dar poate fi şi numai „transmisă” de un guvern, adevăratul autor al acţiunii fiind parlamentul naţional sau o cameră a acestuia24. De asemenea, Comitetul Regiunilor poate invoca încălcarea unor astfel de principii, în limita actelor în privinţa cărora consultarea sa este obligatorie.
Tratatul de la Lisabona accelerează, în plus, mecanismul sancţiunilor pecuniare (sumă forfetară şi/sau penalitate cu titlu cominatoriu) în cazul neexecutării unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor25. Astfel, Curtea de Justiţie poate să aplice, chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, sancţiuni pecuniare în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile naţionale de transpunere a unei directive26.
În sfârşit, Comisia, la finalul unei perioade de cinci ani, poate formula acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor privind măsuri referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală luate înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona27.
23 Articolul 263 TFUE.
24 Principiul subsidiarităţii a fost înscris în Tratatul de la Maastricht. Acesta este definit în următorii termeni în articolul 5 din Tratatul CE: „În domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, decât în cazul şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate într-un mod satisfăcător de statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii preconizate”. Un alt principiu este strâns legat de acesta, principiul proporţionalităţii, potrivit căruia „[a]cţiunea Comunităţii nu poate depăşi ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor prezentului tratat”.
25 Articolul 260 TFUE.
26 Idem.
27 Din articolul 10 alineatul (1) din protocolul nr. 36 rezultă că asemenea acţiuni sunt posibile de la expirarea termenului de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
{mosloadposition user9} {mosloadposition user10}
