„MI-AM ASUMAT DIZABILITATEA CU DEMNITATE’’
,,Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi ’’– astfel începe articolul 1 din‘’Declaraţia Universală a Drepturilor Omului’’. Acest lucru înseamnă că, la naştere, dobândim anumite drepturi. Fiecare om se poate prevala de drepturile sale inalienabile. Însă, de la teorie până la acţiuni propriu-zise, este drum lung.
Este adevărat ca sistemul social din România a început să se racordeze la standardele europene, de cele mai multe ori la presiunea Uniunii Europene, totuşi, un segment notabil al personelor cu probleme mentale sau fizice continuă să rămână neglijat.
Ştiu toate aceste lucruri din propria mea experienţă. Un timp am aşteptat, ca toate acele lucruri promise să se întâmple, până într-o zi când mi-am dat seama că pentru generaţia mea acel stat social care să funcţioneze fără poticneli mai are de aşteptat.
Ce înseamnă pentru mine stat social?! Când un copil cu orice fel de dizabilitate este înscris la grădiniţa din proximitatea locuinţei, la şcoala cea mai apropiată, fără intervenţia expresă a inspectoratului şi mediatizarea în prime time din cauza respingerii ori a părinţilor celorlalţi copii ori a cadrelor didactice. Când mergi la liceu sau la facultate să ai şi un alt mijloc de transport în afara maşinii familiei. Să existe mijloace de transport, rampe de acces, trotuare nebordurate în exces şi lifturi în clădirile publice. Nu în ultimul rând asigurarea unui venit care să-ţi permită o viaţă decentă. Nu-i aşa că sună utopic?!
Eu am o dizabilitate locomotorie gravă. Într-un fel sunt o norocoasă, am terminat şcoala de masă şi un liceul industrial (era celmai apropiat de casă) în pofida directivelor acelor vremuri de a ne ascunde, pe noi ’’cei altfel’’, în instituţii speciale. Asta s-a datorat în primul rând faptului că am avut sprijinul familiei, al mamei necondiţionat, iar în al doilea rând am întâlnit oameni care şi-au asumat acel risc de a încălca acele norme aberante şi discriminatorii.
Puţine persoane cu dizabilităţi au acces la învăţământul superior. Majoritatea sunt privaţi de accest drept din cauza: costului mare, aproape prohibitiv, indisponibilităţii universităţilor de a pune la dispozitie mijloace adecvate de asimilare a curriculei, obstacolelor de ordin fizic Din nou sunt o norocosă, pentru că mă aflu în acel procent infim al celor cu studii universitare şi postuniversitare.
Când am hotărât să-mi continui studiile majoritatea cunoscuţilor mi-au spus că sunt inconştientă, este o nebunie, va fi foarte greu şi nu mulţi au fost încrezători în finalizarea proiectului meu. Studiile universitare mi-au fost plătite de Parohia Kungsbacka-Hanhals din Suedia. Trebuie să recunosc, nu a fost uşor. În fiecare zi, mergeam 3 km până în campusul universitar, asta în cel mai fericit caz, când nu aveam cursuri la universitate, unde pentru a ajunge trebuia să folosesc un mijloc de transport în comun. Autobuzul neadaptat. Timp de 4 ani m-am bazat pe bunăvoinţa semenilor mei ca să urc în autobuz. La facultate alte obstacole, fără rampe de acces, fără lifturi. Aici m-au ajutat în primul rând colegii şi când nu erau ei studenţi de la celelalte facultaţi. Vreau să vă spun că am nişte colegi minunaţi.
Toate aceste obstacole nu mi-au ştirbit deloc stima de sine. Eu sunt un om normal, obişnuit, cu o dizabilitate locomotorie asumată de mult timp, şi am învăţat că atunci când nu ai acelaşi start cu ceilalţi, smulgi de la viaţă cât de mult poţi. Şi, acest lucru, nu este posibil fără ceilalţi, fără comunitate. Ştiţi care a fost cea mai mare bucurie?! Atunci când, în anii următori, alte două persoane cu dizabilitate au devenit studenţi. Spărsesem gheaţa, nu mai era o noutate şi o apariţie curioasă fotoliul rulant. Dar mediul fizic nu a fost adaptat şi pentru nevoile noastre. Probabil că atunci când vor observa că nu vom renunţa vor avea demnitatea să ne respecte drepturile consfinţite într-o zi de iarnă de către ONU.
În final, cu părere de rău, trebuie să spun că după 20 de ani de la evenimentele din 1989, în România, percepţia socială în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi este încă precară. Motivul pentru care acestea nu se bucură de acces comun, cu celelalte persoane, la spaţiul public este pentru că, spre deosebire de alte ţări, acestora nu le este oferită o distribuire uniformă în societate, ci sunt sprijinite doar de anumite instituţii.
PAULA BARA (PERSOANĂ CU HANDICAP LOCOMOTOR)
psihopedagog
//paces.ro/ro/resurse/articole/163-testimonialul-unei-persoane-cu-dizabilitate
