John Hardy, FX Consultant Saxo Bank
Înainte de întâlnirea G-20 de la Seul, între 11-12 noiembrie, preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a făcut un apel către marile puteri mondiale de a se pune de acord şi a stabili un nou cadru de reglementare a tensiunilor valutare internaţionale. Mesajul de maximă prioritate al comentariului său a fost că naţiunile trebuie să abordeze întreaga gamă a problemelor structurale care alimentează tensiunile curente dintre marile puteri – de exemplu, iresponsabilitatea fiscală a SUA sau neaccentuarea consumului în politica economică a Chinei – şi din economiile emergente. Acestea din urmă se confruntă cu o presiune puternică din partea fluxurilor de capital care intră şi ies din ţările lor precum furtunile violente în condiţiile în care boom-urile speculative sunt când mai intense, când mai slabe. Ca excepţie, preşedintele Băncii Mondiale a menţionat că lumea ar trebui să ia în calcul utilizarea aurului ca „punct internaţional de referinţă pentru aşteptările pieţei cu privire la inflaţie, deflaţie şi valorile viitoare ale valutelor” şi a adăugat că piaţa „foloseşte aurul, în prezent, ca bun/ capital monetar”. Cât se poate de adevărat.
Comentariile lui Rober Zoellick sunt uşor de respins ca fiind visul unui internaţionalist care şi-ar dori mai mult decât orice să vadă cum organizaţii ca FMI şi Banca Mondială îşi extind puterea şi influenţa. Într-adevăr, care ar fi perspectivele unei referinţe globale a aurului în condiţiile în care asistăm la tensiuni naţionaliste precum cele de care China şi Japonia sunt capabile doar din pricina unui incident stupid în care a fost implicată o barcă de pescari? Se presupune că aceste două ţări trebuie să se reunească şi să discute despre integrarea provocărilor macroeconomice? Şi dacă aruncăm o privire asupra mediului politic agitat din SUA, unde mulţimea şi-a schimbat preferinţele, migrând către cealaltă aripă, odată la doi ani? SUA devin neguvernabile chiar şi în condiţiile în care instigatorii Partidei de Ceai (Tea Party) sunt incapabili ca măcar să menţioneze atât de utilele reduceri ale cheltuielilor – Social Security şi Medicare – care reprezintă o necesitate dacă se doreşte ca SUA să revină la un buget echilibrat. Să ne aşteptăm ca cetăţenii SUA să cedeze suveranitatea puterii americane unei soluţii internaţionaliste într-o ţară în care, când un politician a sugerat ceva atât de cumpătat precum o taxă de cinci cenţi per galonul de benzină pentru a sprijini bugetul federal a fost imediat catalogat ca fiind un socialist înverşunat? Este inutil de menţionat: coordonarea globală, profundă, a politicilor economice va rămâne ceva de domeniul fanteziei. Nu va exista un Bretton Woods III. Nu suntem la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial (uşor de obţinut consensul când lumea este în ruină şi există un învingător evident) şi nu suntem nici în 1985 (Acordul Plaza), când exista o „Lume Liberă” în care SUA era marele hegemon. Lumea este o cuvertură ciudată, cu multiple centre de putere.
Dar ce ar fi dacă, fie că ne formalizăm sau nu, lumea s-ar îndrepta de facto, chiar acum, spre un standard global al aurului printr-o maşinaţiune FMI/ Banca Mondială sau din cauză că teama abuzului suveran al valutelor fără acoperire determină ca piaţa să pună presiune cu privire la această problemă asupra guvernelor mondiale, fie că acestora le place sau nu? Este, de altfel, destul de uşor de argumentat că tocmai aceasta este cauza. Dolarul american îşi pierde deja statutul, iar euro nu reprezintă o alternativă serioasă. Piaţa îşi pierde încrederea in toto în valutele fără acoperire. În timp ce câteva dintre cele mai bune mărfuri şi valute ale pieţelor emergente au depăşit uşor aurul şi nu se află încă la praguri minime record faţă de metalul preţios, lista se scurtează rapid.
O valută mondială în aur ar accelera decesul valutelor fără acoperire, pentru că dacă ar deveni un element auxiliar legal într-o ţară, alături de valuta fără acoperire a acelei ţări, în scurt timp ar face ca acea valută să fie nefolositoare. Dar, în prezent, nicio naţiune nu este pregătită să meargă către un standard al aurului, întrucât asistăm la ultimele zile ale Keynesianismului şi întrucât orice soluţie de acest fel va fi percepută ca o pierdere a controlului suveran asupra monedei din ţară. Guvernelor le place să tipărească bani – este modalitatea prin care acestea concentrează puterea, luptă în războaie pe care nu şi le permit şi taxează populaţia fără permisiunea acesteia din urmă. Până când nu mai pot.
Atâta timp cât nu există nicio valută mondială în aur, stângăcia cumpărării şi vinderii aurului va persista. Fie că este vorba despre cumpărarea în stare fizică şi despre ineficienţa transportului şi stocării pe care le presupune, fie că este achiziţionat de pe pieţe futures dubioase în care traderii pot crea poziţii short din neant, ori despre cumpărarea ETF-urilor care pot avea sau nu metalul preţios pe care pretind ca îl au. Dar chiar şi fără avantajul unei valute oficiale bazate pe un standard al aurului, dinamica pieţei metalelor preţioase ar putea încă să forţeze impunerea unei discipline asupra valutelor fără acoperire întrucât această piaţă poate „tipări bani” într-un fel, precum şi prin intermediul aprecierii preţurilor dacă există suficient interes în piaţă pentru posesia acestora. Piaţa fizică a metalelor preţioase este mică în raport cu cererea potenţială. În definitiv, băncile centrale nu deţin controlul – fie că acceptă realitatea şi cresc ratele, permiţând instituţiilor insolvente să cadă pe măsură ce guvernele strâng baierele sacului, fie vom continua în jos pe panta actuală spre distrugerea totală a principalelor valute fără acoperire – doar pentru a vedea o nouă valută bazată pe aur/argint ridicându-se precum pasărea Phoenix din flăcările unei coaste îndepărtate ale inevitabilei crize? Ce aleg băncile centrale?
{mosloadposition user9}
