Kevin Chassangre, Stacey Callahan
Editura TREI
Multe persoane suferă de sindromul impostorului și nici nu știu (estimări arătau în anii 1970 că ~70% dintre persoane au acest sindrom). Atât este de răspândit acest sindrom – iar rădăcinile sale pot fi găsite în educația primită acasă, tipare de la școală și serviciu.
Psihoterapeuții Kevin Chassangre și Stacey Callahan explică în carte întâi diferența între înțelesul atribuit cuvântului impostor și cel specific sindromului impostorului (pentru că există diferențe mari).
Persoanele care suferă de acest sindrom (în carte este folosită prescurtarea SI) cred că succesul nu este meritat, acesta fiind atribuit unor elemente exterioare, unui noroc sau unei conjucturi fericite, chiar dacă există realizări bazate pe resurse personale interioare.
Există trei elemente care sunt ușor observabile și care pot imediat să arate dacă o persoană are acest sindrom:
- Are impresia că își înșală anturajul, că nu este/se ridică la înălțimea (statutului său, rezultatelor sale, reputației sau discursului său) și se vede ca incompetent/ă;
- Atribuie reușitele sale unor cauze externe (noroc, întâmplare, concidențe, relații);
- Demascarea este ceva ce îl/o îngrozește. Frica, teama sau chiar panica devin copleșitoare la gândul că cei din jur vor vedea că de fapt el sau ea nu are aceste merite, în ciuda tuturor dovezilor raționale că realitatea obiectivă este diferită de impresia sa despre sine.
„Invidizii care suferă de sindromul impostorului nu se cred inteligenți și au tot timpul impresia că își înșală anturajul sau că sunt supraestimați. Ei se îndoiesc constant de propriile abilități și nu par a fi siguri de sine în ceea ce fac. Neagă orice evidență exterioară care le-ar demonstra abilitățile și minimalizează aprecierile pozitive ale celorlați despre ei, de frică să nu fie acuzați că sunt .”
Interesant este că persoanele care au SI nu vor spune public acest lucru, însă îndată ce aud descrierea sindromului spun că exact așa se simt și ei: „persoanele se simt ușurate când află că nu sunt singurele care au acest sindrom, că există efectiv și că multe alte persoane care au reușite în viață pot gândi la fel și pot întâmpina aceleași greutăți.”
Mai mult, foarte multe persoane cunoscute, din diverse domenii, au SI – inclusiv Kate Winslet: “În fiecare dimineață, înainte să plec la filmări, îmi spun că nu mai sunt pe val, că nu sunt la înălțimea rolului meu și că toată lumea își va da seama de asta la un moment dat.” și Emma Watson: „S-ar zice că, pe măsură ce devin tot mai bună, asta îmi sporește tot mai mult sentimentul de neadecvare și atunci îmi spun: oricând, cineva ar putea să-și dea seama că sunt de o impostură crasă și că nu merit nimic din ceea ce am făcut.”.
Cartea arată bactorii care predispun la formarea sindromului impostorului, mecanismele de formare, dar și ce soluții există, devenind astfel un ghid util pentru toți cei care vor să înțeleagă sindromul impostorului și să afle cum poate fi acesta depășit. Lucrarea poate fi utilizată de terapeuți în lucrul cu clienții lor, dar și de persoanele care vor să se înțeleagă mai bine, dacă au acest sindrom, și care vor să se auto-observe și să găsească modalități de a gestiona acest sindrom.
