Cel de-al treilea volum din seria „Opere. Emil Brumaru”, Opere III. Cerşetorul de cafea, cu o prefaţă semnată de Livius Ciocârlie, a ieşit de sub tipar la editura Polirom.
După Opere I. Julien Ospitalierul şi Opere II. Submarinul erotic, cel de-al treilea volum, apărut şi în format digital, conţine corespondenţa lui Emil Brumaru cu cîţiva dintre cei mai cunoscuţi autori din literatura şi critica românească.
Scrisorile sale către Lucian Raicu, Alex. Ştefănescu, Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Radu Petrescu, Florin Mugur sau Ilie Constantin – unele apărute în periodice, altele inedite – deschid o uşă spre o lume privită (şi redată) uneori ironic, alteori grav, dar întotdeauna cu acea sinceritate ce pare a fi una dintre coordonatele esenţiale ale autorului.
„Eu cred că Emil Brumaru este un poet mare cu univers restrîns. Restrîns e un fel de a spune, cîtă vreme include mai tot ce ne înconjoară, în deplină fuziune cu cuvintele care numesc. Restrîns, totuşi, acest univers, pentru că nu cuprinde mult din ce e omenesc. Mare poet, pe de altă parte, pentru că are ce este necesar: un impuls puternic, venit din zonele adînci, şi un alambic în care, vegheat cu luciditate, produsul acelui impuls se transformă în altceva şi chiar în contrarul său. Impulsul e sexualitatea, adică senzorialitatea făcînd corp comun cu senzualitatea, iar produsul final e candoarea, graţia şi chiar ceva mai înalt, de ordin spiritual.
Într-un rînd, Emil Brumaru se întreabă dacă avem corespondenţe memorabile în literatura română. Avem cîteva. Şi sigur este că la şirul lor se adaugă acum, încîntător, tulburător, acest volum.” (Livius Ciocârlie)
„Fiecare sintagmă este holofrastică şi dătătoare de beatitudine. Piperul zdrobit în piuliţele lui Brumaru capătă însuşiri vrăjitoreşti. De parcă poetul însuşi este tocat, gătit şi reînviat într-o bucătărie-laborator în care Dumnezeu, invitat să ia loc pe scăunel, şade acolo sfios şi nu-ndrăzneşte să intervină, deşi tare-ar dori s-o facă.
«Întreaga omenire – spunea Gottfried Benn – se hrăneşte din cîteva întîlniri cu sine, dar cine se întîlneşte cu sine? Cîţiva doar, şi atunci sînt singuri.» Eu sînt înclinat să cred că Emil Brumaru este unul din aceşti cîţiva.” (Leonid Dimov)
În seria „Opere. Emil Brumaru” va urma Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul.
Emil Brumaru (n. 1939) este unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.
A debutat în 1970, cu Versuri, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România. Alte volume publicate: Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cîntece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980), Ruina unui samovar (1983), Dintr-o scorbură de morcov (1998), Poeme alese. 1959-1998 (2003), Fluturii din pandişpan (2003), Poezii (carte la borcan, 2003), Opera poetică (3 vol., 2005), Submarinul erotic (2005), Infernala comedie (2005), Cîntece de adolescent (2007), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, 2007), Ne logodim cu un inel de iarbă (2008), Versuri (2010), Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei… (ediţia a II-a adăugită, 2012), Intelectuali la cratiţă (volum colectiv, 2012). La Editura Polirom a mai publicat volumele Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu (2004), Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (2006) şi Basmul Prinţesei Repede-Repede (în colaborare cu Veronica D. Niculescu, 2009). În seria „Opere. Emil Brumaru” au apărut volumele: Opere I. Julien Ospitalierul (2009), Opere II. Submarinul erotic (2009).
Este laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (2001) pentru Opera Omnia, iar în 2011 a primit premiul revistei Observator Cultural, de asemenea pentru Opera Omnia. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franţa şi Anglia.
Fragment:
Scrisoarea în care doream să fiu mai fluture
Nepreţuite domnule Profesor,
Existînd pericolul de a cădea în capcana stilului dumneavoastră diamantin, voi căuta, programat, să fiu mai dezinvolt, mai vegetal, mai fluture. Pe de altă parte, trebuie să lupt cu o imbecilizare rapidă, groasă, ce m‑a cuprins după terminarea interviului cu dumneavoastră. De vină şi e faptul că, tuşind (o veche sechelă a unei afecţiuni pulmonare cu nume romantic, contractată în studenţie), iau codenal, medicament ce are ca efect secundar o somnolenţă îndobitocitoare. Cafeaua văd că nu mă mai ajută.
La întrebări (aţi devenit un adevărat atelier de întrebări!) o să răspund fragmentar, urmînd să aduc completări cînd îmi mai sare ceva‑n memorie. Voi considera interviul ca pe nişte teme pe care pot să dansez cu creionul oricînd îmi vine la grafit, ca să mă exprim aşa!
Fără să vă daţi seama (sau ştiaţi ceva!), mi‑aţi pus una din cele mai dureroase întrebări posibile. E vorba de cea care priveşte abandonarea, ruperea în bucăţele sau incinerarea unei foi de manuscris. La şaptesprezece sau optsprezece ani (nu‑mi mai aduc aminte exact anul) mi‑am ars toate manuscrisele într‑o sobă de teracotă aflată într‑o casă ce mai este şi acum, în Iaşi, pe strada Dobrogeanu‑Gherea, numărul 30. A fost un act de un orgoliu nebun, regretat apoi toată viaţa. Vă asigur că am avut ce arde! Speriat de ce‑am făcut (gîndul era mai dinainte, dar arderea propriu‑zisă a fost declanşată de un fapt stupid), după vreo săptămînă, am transcris versurile cîte mi le aminteam şi le‑am dăruit unei fete pe care o iubeam din liceu (actul arderii s‑a produs în primul sau al doilea an de studenţie) şi pe care nu o mai văzusem de mult timp. Asta e prima parte din răspuns. A doua parte e consumată în anul 1975, cînd am fugit din Dolhasca, neluînd absolut nimic. Am aflat că manuscrisele mele au fost puse în nişte saci de hîrtie depozitaţi într‑o cameră a noului dispensar. Erau un cufăr, două valize şi corespondenţa, masivă, cu cîţiva scriitori. Îmi pare rău că v‑am îngrozit cu acest răspuns. Sper să nu fi dispărut nimic. Deci, o dată arzîndu‑mi toate manuscrisele, altă dată abandonîndu‑le, consider ruperea în bucăţele o treabă inutilă, asta o pot face cei care se gîndesc că după aceea, ei sau altcineva vor lipi bucăţelele la loc. Arderea, iubite domnule Profesor, arderea e cea mai eficace. Dacă mi‑aş fi ars şi a doua oară toate manuscrisele, acum nu mai aşteptam să mi le aducă cineva, oricine, ci mă apucam disperat de scris.
Întrebîndu‑mă ce esenţă foloseam pentru soba teracotală din Dolhasca, m‑aţi pus din nou în încurcătură. Cu riscul de‑a părea idiot, vă raspund cu toată sinceritatea: nu ştiu! Însă vă pot spune o serie de amănunte în ce priveşte aducerea lemnelor, stivuirea etc. Voi încerca mîine.
Iată că‑n scrisoarea în care doream să fiu mai fluture, am fost cataclismic! Azi am cumpărat de la librărie Uimitoarele peripeţii ale jupînului Antifer de bunul Jules Verne! Trecînd prin piaţă, am răsturnat peste jupîn cîteva ridichi lemnoase şi iuţi!
Cu febră, Emil Brumaru
14.VI.1978
