Cele două volume de poezie care au consacrat-o pe poeta Svetlana Cârstean, Floarea de menghină și Gravitație, apar la Nemira într-o nouă prezentare grafică. Volumul de debut individual, Floarea de menghină, a apărut în 2008 și a primit Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei România literară, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“ și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Cartea a fost publicată în Suedia în 2013, în traducerea poetei Athena Farrokhzad. A doua carte, Gravitație, s-a lansat în 2016, iar în 2017 a fost tradusă în Norvegia.
În colecția n autor de proză românească contemporană, coordonată de Eli Bădică, apar volumele: Vene rare, de Flavius Ardelean, și Copiii ecosistemului, de Ilinca Mănescu.
„Un roman-metaforă, pe mai multe planuri, Vene Rare este cea mai autobiografică dintre cărțile lui Flavius Ardelean (deși nu chiar în sensul în care suntem obișnuiți), unde căutare și acasă sunt doi dintre pilonii esențiali. Acestora li se alătură câteva cuvinte-cheie: literatură (și sensul ei), spiritualitate, tenebră, ermetism, ochi magic, (auto)ironie, demență colectivă, viață și moarte – și viceversa.”
„Într-un univers aflat la terapie intensivă, Ilinca Mănescu îndrăznește să debuteze cu o distopie ecologică queer – între noi fie vorba, e primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer –, care pune presiune pe rănile care dor atât colectiv, cât și individual: iubirea, epuizarea resurselor, dezbinarea societății, lupta pentru supraviețuire, spațiul privat devenit public, legătura dintre om și natură, pierderea (parțială a) umanității prin violențe, abuzuri, putere.”
Eli Bădică
În colecția de poezie Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean, apar volumele Cartea plantelor și animalelor, de Simona Popescu, și Cronica Akasha, de Ștefania Mihalache.
Cartea plantelor și animalelor este prima carte de poezie publicată de îndrăgita scriitoare Simona Popescu după 15 ani. „Având certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în Cartea plantelor și animalelor la desăvîrșire, într-o structurare savantă, subtilă și îndeaproape supravegheată.
Cu precizarea imediată că e un imaginar al naturii aparținînd unei poete care vine din cultură și care a citit cărțile care o glorifică, a văzut tablourile și filmele care i-au fost consacrate, a ascultat muzica dedicată temei, de unde dimensiunea culturală a volumului. Un volum care, pe de o parte, celebrează felurimea lumii și a sonorităților sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existențială și etică a omului, propunînd, sub un titlu aparent atît de simplu, o complicată ecologie a eului.” Sanda Cordoș
„După o carte a nașterii precum a fost în 2016 Sisteme de fixare și prindere, Ștefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatălui, pentru care imaginează lumi paralele și apocalipse generale, cu imagini greu de uitat și evitat. Pentru că trebuie să știm unde pleacă cel care pleacă. Pentru că, odată plecat cel care pleacă, el pare a fi autorul unei narațiuni închegate, al unei povești cu sincope, dar cu sens deplin, în sfârșit, cu introducere, cuprins și încheiere, scrisă frumos cu modestia persoanei întâi. Pentru că cea care rămâne, fiica, celebrează figura tatălui elaborând o odă plină de furie și cuvinte ce nu au nevoie să fie scrise, în care iubirea și neputința, ca de fiecare dată, se‑ntrec în a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealaltă.” Svetlana Cârstean
Poezii – Cartea plantelor – fragment de la Editura Nemira
Cîmpurile de rapiță
Unii aleargă pe cîmpuri de interes.
Noi mergem încet în direcția opusă.
De aici încep lanurile nesfîrșite
de rapiță.
Aceasta se numește însingurare
voluntară
și are culoarea galben‑aprins.
Se poate
Se poate trăi și decapitat
se poate trăi fără să vezi culoarea roșie
se poate trăi autodecapitat, luînd-o de la capăt
și refăcîndu-ți corpul
se poate trăi îmbătrînind fără să cunoști maturitatea
se poate trăi împroșcînd sînge pe ochi
se poate trăi fiind bestial
se poate trăi fiind un banal
se poate trăi dormind cu ochii deschiși
se poate trăi avînd trei inimi
se poate trăi fără să nu dormi niciodată
se poate trăi mergînd doar cu spatele
se poate să trăiești fără să mănînci 2 ani nimic
sau chiar fără apă ani de zile
se poate trăi dormind trei ani încontinuu
se poate trăi fiind mascul și femelă în același timp
sau nefiind nici femelă și nici mascul
se poate trăi cu doar o bucată din tine
se poate trăi fără inimă, fără creier, fără stomac
se poate trăi dormind doar în aer
dar nu se poate fără instinctul viețuirii
chiar și cea mai mică zooidă vrea
să trăiască viața sa
de zooidă.
Intersecțiile de iarbă
Vine o vreme cînd doar
nepăsarea de sine este salvarea.
Întrebări precum: Și ce dacă?
Sau propoziții simple: Toate trec…
Vine o vreme cînd doar un leagăn de sunete
are putere asupra ta.
Sau pur și simplu liniștea.
Aici în intersecțiile de iarbă și de flori
unde ți-ai găsit culcuș înmiresmat
privești un norișor fin
pe un cer insuportabil de
senin.
Etica și tufișul de zmeură
Citesc, prietene, undeva
că ai fi vrut tu să scrii
un poem cu titlul Etica.
Ehei, prietene, prietene,
ce zile grozave cînd
toți trei (tu, eu și cu B.) îmbrăcați în haine vechi, zdrențuite,
cu bocanci scîlciați, cu o găleată în mînă
mergeam prin pădure
printre spinii cei mari și cei mici
în căutare de zmeură și de mure.
Vorbeam și rîdeam, fiecare după alt încărcat
rug parfumat.
Ne întorceam cu mîinile zgîriate-n amurg
și era prietenia vară-nsorită
miros de roșii pomițe era
soare pe care-l puteam privi, în sfîrșit,
îmblînzit de apus
(soarele era și încremenire
de-o clipă
în ceea ce oamenii numesc nemurire).
Prietene,
anii-au trecut
Cartea plantelor și animalelor / 55
mărăciniș a devenit prietenia.
Mărăciniș din care ieși doar zgîriat și rănit
și fără fructele dulci de pădure.
Doar o găleată goală și veche, prietenia,
și niște scîlciate de ghete
fără folos.
Acum mă gîndesc la etica nescrisă
a naturii
umane
a naturii prieteniei
ce părea de neclintit, parfumată, îmbietoare
ca o tufă plină
de zmeură, de roșii pomițe,
dimineața, pe răcoare.
Copiii ecosistemului – fragment de la Editura Nemira
Salonul 1
Doamna a fost extrem de drăguță și ne-a permis s-o examinăm împreună. Bună dimineața! Cum vă simțiți azi? Excelent, foarte bine, mă bucur. La vârsta dumneavoastră, și eu eram plin de energie. Acum nu mă mai ține cârca. Mulțumesc, nu. Nu pot să stau pe scaun când dumneavoastră stați cu toții în picioare.
Haideți, cei din spate, veniți mai aproape! Vă puneți ochelarii de soare și priviți cu atenție. Ce observați? Pacienta stă în șezut, cu genunchii la piept, puțin aplecată în față. Strânge o pernuță în brațe. E o pernuță, nu-i așa? Un puișor, exact, doamna știe mai bine. Ce vedeți aici se numește semnul pernei. Da, semnul pernei. Sună amuzant? E foarte bine pentru dumneavoastră că râdeți. Tonusul psihic grăbește recuperarea. Însă ei ar trebui să bage la cap. Semnul pernei indică prezența lichidului în pericard. Înconjurată de lichid, inima bate mai greu. Amintiți-vă cum e să mergeți prin apă. Nu sunteți la fel de sprinteni ca pe uscat, nu-i așa? Dar inima nu are încotro. Ea trebuie să rămână la fel de sprintenă. Imaginați-vă efortul. Din fericire, corpul știe instinctiv ce are de făcut. Cum știe? Simplu. Asta e singura poziție în care pacienta poate să respire. Zic bine, doamnă? Zic bine. În poziție aplecată, așa cum stă cu puiuțul în brațe, face ca lichidul din jurul inimii să se scurgă anterior, eliberând de sub presiune cele două camere posterioare ale inimii. Camerele care lucrează direct cu plămânii. Ventriculul drept pompează sânge în plămâni fără efort, care se scurge înapoi în atriul stâng cu ușurință și senzația de sufocare dispare. E clar? Perfect. Dar dacă, să zicem, venim
peste două zile și o găsim pe doamna noastră în genunchi, aplecată în față? O bănuim că a trecut la mahomedanism și își face rugăciunea, nu-i așa? Să nu vă supărați, mai glumim și noi. De fapt, nu e chiar o glumă. Semnul rugăciunii mahomedane indică o cantitate și mai mare de lichid în pericard decât semnul pernei.
Dar, desigur, așa ceva nu se va întâmpla. Lichidul se resoarbe déjà și starea pacientei se ameliorează pe zi ce trece. Este doar o reacție post-inoculare și este autolimitantă. Dintre voi s-a programat cineva pentru implant? Tu? Păi, îți ținem pumnii, să meargă și la tine strună, cum a mers la doamna.
Da, da, chiar ați avut noroc, să știți. Până acum, rata de succes a fost de maximum 20%. Adică doar în 20 de cazuri din 100 vectorul viral a reușit să implanteze gena în toate celulele corpului. Iar dumneavoastră vă numărați printre cei aleși. Da, cei aleși. Sunt de modă veche, știu. Voi, tinerii, nu dați importanță lucrurilor de felul ăsta, și foarte bine faceți, dar inima mea bătrână are nevoie să simtă că nu e totul întâmplător, că există o lege mai presus de noi toți, după care se aranjează lucrurile.
Vedeți, și doamna e de acord cu mine. O să ziceți: „Și ce dacă? Părerea majorității contează, iar noi suntem majoritatea.“ O fi intuiție profesională, o fi gândire magică, dar eu cred cu tărie că cineva, nu știm precis cine sau unde, poate chiar în codul nostru genetic, a scris pentru noi un rol mult mai interesant decât cel pe care-l jucăm astăzi. Vă rog să mă contraziceți, dacă n-am dreptate, dar uitați-vă și dumneavoastră cum, de 200 de ani, stagnăm. Ne mulțumim cu statisticile pozitive pe care Ecosistemul ni le livrează săptămânal despre amprenta verde, despre calitatea vieții, despre scăderea incidenței mutațiilor genetice spontane și, în rest, trăim exact la fel ca străbunicii noștri.
E timpul pentru o schimbare și… uite-o venind! Voi încă mai credeți că Biolux este doar un implant estetic? Hai să facem un pariu: eu zic că, în doi ani, părerea doamnei va cântări mai mult decât părerea majorității. Voi ce ziceți? Rămâneți cu ideea asta și mai gândiți-vă acasă, în liniște.
Haideți să revenim. Priviți de aproape pielea doamnei. Este înconjurată de un halo luminos. Dacă n-ați avea ochelarii de soare, v-ar fi greu s-o examinați. În funcție de tipul lentilelor, bănuiesc că vedeți acest halo în culori diferite. Dar, dacă i-am măsura lungimea de undă, am vedea că se încadrează undeva în intervalul 560-650 de nanometri, adică în spectrul culorilor oranj, galben sau verde, în funcție de tipul de piele. La doamna este un galben foarte deschis, corespunzător tipului I de piele, cel ivoriu. Observați și ochii deschiși la culoare. Fiecare fibră a irisului sclipește, ca un led. E un efect de-a dreptul hipnotic. Observați și pupila punctiformă, felul în care ochiul s-a adaptat la lumina puternică. Să nu vă speriați, o să vă ating brațul. Fiecare, pe rând, să atingă brațul doamnei. Simțiți? Pielea este fină, umedă și caldă, la fel ca la pacienții cu hipertiroidism. Dacă palpăm tiroida, o să vedem că este normală. Hormonii sunt, și ei, în limite normale. Este doar un efect al bioluminiscenței. Am aici un senzor pentru temperatură. Dacă îl aplic pe pielea pacientei, ce ne spune? 36 cu 5. Vă așteptați să fie mai mult, nu? Dar pulsul? Cum credeți că e pulsul?
Să lăsați doar un moment pernuța la o parte. Îmi permiteți să vă ridic puțin bluza, ca să vă ascult inima? În regulă. Să nu vă jenați, că eu sunt bătrân și le-am văzut pe toate, iar studenții trebuie să ajungă și ei tot ca mine. Uitați, am atins-o cu stetoscopul rece. Observați micile scântei de pe piele? Se simt ca niște furnicături, nu-i așa? Să facem puțină liniște! Perfect. Fiecare, pe rând, să vină să pună stetoscopul aici și, cu cronometrul în mână, să calculeze pulsul. Cât ți-a dat? Foarte bine. Și ție? Bun. Deci valori apropiate, să zicem în medie 70, adică pulsul unui om relaxat. Ciudat, nu? Pun pariu că oricare dintre voi aveți pulsul mai mare decât al doamnei, deși dumneaei a fost mult mai stresată de situație decât noi toți la un loc. Păi, dragilor, tocmai asta e șmecheria bioluminiscenței! Valul de energie, care străbate corpul în timpul unei emoții puternice sau într-o situație de stres, se elimină prin radiație luminoasă și nu mai ajunge să schimbe constantele organismului, cum ar fi temperatura, pulsul, tensiunea arterială. Nu-i așa că e fascinant? E ca o supapă.
Mai puneți un pic pernuța jos. Două minute. Și-acum, o să vă mai rog ceva. Aș vrea ca, la semnalul meu, să vă lăsați pe spate, în poziție culcată. Voi fi aici, lângă dumneavoastră, și vă promit că nu veți păți nimic rău. Dacă simțiți că nu mai puteți, vă ridicați sau ne faceți semn și vă ridicăm noi. Aveți încredere în mine? Bun. Încă nu vă lăsați pe spate. Vă spun eu când.
Dragi studenți, vedeți petele întunecate care i-au apărut pacientei în jurul gurii, pe piept, pe mâini? Dacă ați fost atenți, ați observat că același lucru s-a întâmplat și atunci când mi-a dat permisiunea s-o ascult la inimă. Asta înseamnă că m-a mințit.
Doamnă dragă, nu vă cereți scuze. Este normal să nu aveți încredere într-un străin bătrân, îngălat și nebărbierit. Nici nu știu cum de mă mai țin ăștia pe-aici. Glumesc. Ia uite, s-a umplut toată de pete. Nu vă rușinați, doamnă, asta e noua condiție umană, cu care va trebui să ne obișnuim. Și noi, și dumneavoastră. Probabil că, în viitor, toată această conduită va dispărea.
Replicile de complezență de tipul „Nu e nicio problemă!“, cum ați spus înainte să vă ascult la inimă, sau „Cu plăcere!“, „Sunt bine!“, și așa mai departe, vor deveni total redundante în condițiile în care ne este imposibil să disimulăm.
Haideți, lăsați-vă pe spate! Încet. Vă rog să examinați cu atenție pielea doamnei. Rețineți faptul că, pe măsură ce coboară, doamna respiră din ce în ce mai greu. A apărut tahipneea. Dar ce observați la nivelul pielii? Nu-i așa că luminează mai tare? S-a aprins ca o torță. Și intensitatea crește, corpul doamnei a devenit deja greu de privit. Încă puțin. Încă puțin. Asta e! Ridicați-o! Ați văzut? Sunteți șocați? Aduceți-i, rogu-vă, un pahar cu apă. Gata.
Poftiți și pernuța. Vă mulțumim! Ați fost foarte curajoasă.
Ce ați văzut mai devreme este reacția corpului într-o situație amenințătoare de viață, așa cum este senzația de sufocare. Poate ați dat, la un moment, dat peste materiale de arhivă cu imagini video distorsionate de fluctuațiile de semnal. Nu vi se pare că seamănă? Cum se împarte pielea în secțiuni orizontale, fine, cu semnal alternativ: una luminoasă, alta întunecată, luminoasă, întunecată și tot așa, într-o spirală care se înșurubează din ce în ce mai repede, din creștet până-n tălpi. Apoi, ați văzut? Imediat ce am ridicat-o în șezut, a revenit la luminozitatea normală, omogenă. E adevărat că, inițial, lumina și-a păstrat intensitatea crescută, dar acum, că pacienta și-a tras sufletul, ușor-ușor pălește.
Vă mulțumim încă o dată, doamnă! Să fiți sănătoasă și să vă bucurați cât mai mult de imunitatea dumneavoastră! Iar voi, vă rog să mă urmați în salonul următor.
Vene rare – fragment de la Editura Nemira
La început, a fost mirosul.
Eram prins la mijloc între blocuri de rudenie, pe care nu le gestionam prea bine. Mai bine spus, eram captiv în dorințele și ideile altora despre buna scurgere și, eventual, disoluție a vieții mele. Eram acasă la ai mei de o lună, mă întorsesem destul de flămând și fără un ban în buzunar din altă țară, în care ajunsesem după ce petrecusem un timp în altă țară, în care – bineînțeles – ajunsesem după ce trăisem o vreme în altă țară. În cele din urmă, învins și fără opțiuni, mă întorsesem acasă. Spun „acasă“ din aceleași temeri de a fi urmărit, ascultat și, în final, judecat de rudele mele, „acasă“ este, însă, un cuvânt gol, răsunător în ecoul goliciunii sale, un ceva care desemnează un loc pe care am reușit doar târziu și pentru puțină vreme să-l izolez în timp și spațiu.
Eram, totuși, pentru a simplifica acest moment inițial al aventurii – una finală, sunt sigur –, chiar acasă și, făcându-mi într-o zi ordine printre hârtii (sunt scriitor, simt nevoia să precizez), am fost șocat să simt un miros aparte în cartierul acela, în care nu mai fusesem, după cum spuneam, de câțiva ani. Era un miros indistinct, fără o sursă precisă, difuz, șiret și atotcuprinzător.
Am un simț olfactiv ieșit din comun. Era ceva ce deseori mă complexase, fiecare crăpătură și fiecare cută a propriului trup era un potențial punct zero al miasmelor lumii, ceea ce poate face uneori traiul imposibil. M-am aplecat peste caiete; nu m-ar fi mirat deloc să aflu că romanul la care lucram (a treia parte a unui ciclu fantastic) începuse să pută peste noapte. Mirosul ar fi fost consistent cu starea în care se găseau cele treizeci de mii de cuvinte înșirate deja într-o anumită ordine, dar și cu părerea pe care mi-o formasem față de materialul cu pricina. Era un miros dulceag, cu tonuri discrete de putregai și de mizerie a mațelor stricate, și e drept că în ultima perioadă ajunsesem să cred că orice cuvânt în plus adăugat romanelor din acel ciclu nu era decât o oribilă minciună putredă, cărămizi așezate în noi altare închinate marelui nonsens. Însă paginile miroseau doar a cerneală și hârtie. Literele erau mici cadavre ale speranțelor deșarte, scufundate în porii celulozei, dar care încă nu putreziseră.
Am adulmecat în jurul meu ca un animal. Am lăsat totul baltă și am pornit, în patru labe, să caut izvorul acelei duhori. Am luat la mână fiecare articol de îmbrăcăminte aruncat la nimereală prin cameră și mi-am adâncit nasul în el. M-am uitat sub pat, așteptându-mă să dau peste vreun șobolan mort sau poate vreo pasăre rătăcită, ce găzduise cândva un firicel de viață, de care să se fi lepădat violent nu cu mult timp în urmă. Când nu am reușit să găsesc sursa duhorii în odaie, privirea mi-a căzut pe geam și pe ce se găsea de partea cealaltă a lui. În parcare, mâțe tinere își duceau veacul printre mașini vechi și ruginite, într-o simbioză pe care reușisem să o deslușesc încă din primii ani de pubertate. În blocul de vizavi, la etajul trei, ceva se mișca în spatele perdelelor.
Apropiindu-mă de pervaz și trăgând aer în piept, agățându-mă de acele particule straniu mirositoare, am zărit că și ceilalți vecini erau ieșiți la ferestrele lor, ca niște morți reanimați, cu toții umflându-și piepturile cu acea putoare, căutând mișcări dincolo de perdelele de la etajul trei. Mi-era limpede că ne-ar fi fost imposibil să vedem ceva urnindu-se în acel apartament ascuns de draperiile îngălbenite de tutun, și cred că și vecinilor le-a fost la fel de clar. Țâțâiau din limbi și clătinau din capete, a pagubă.
De jos, de printre mașini ruginite, de pe sub balcoane și de prin guri de canal ascunse de jeg, pisicile miorlăiau violent, pervers, de parcă s-ar fi împerecheat, de parcă s-ar fi ucis, de parcă n-ar fi fost tot una. Am fost cuprins de o spaimă cumplită și, cercetând în mine și în jurul meu, am înțeles că nu pisicile și cântul lor monstruos erau de vină pentru surescitarea mea de moment, ci toți acei ochi ațintiți asupra mea. Vecinii își mutaseră privirile de pe geamul de la etajul trei al blocului de vizavi și se uitau la mine cu suspiciune. În acea clipă, deși nici eu nu știam cum se întâmplase, am fost sigur că știau că tocmai scriam un roman ce purta numele Vene Rare și că acel roman era despre ei.
Cronica Akasha – fragment de la Editura Nemira
Iarna tuturor timpurilor
Și aia era iarnă, nu ca acum,
nămeții îți treceau de cap,
spune bărbatul cu șapcă
de piele ecologică,
în stația de tramvai.
Femeia nu spune nimic.
O rafală de viscol
trece și-i ascunde pentru o secundă
pe amândoi
privirii.
Fiecare om, bărbat sau femeie, 60 +,
are dreptul
să fi văzut
iarna cea mai grozavă
a tuturor timpurilor.
E iarna aceea
cu ferestre bătute în cuie îndoite,
prin care se vede doar
ochiul roșu al unui radiator
și lumina albastră a televizorului.
Între radiator și televizor
cade prima dată bărbatul sau femeia
lumina roșie și albastră le luminează ochii în R.E.M.,
nu e nevoie de luminile ambulanței
în iarna cea mai grozavă a tuturor timpurilor.
Ultima oară când este ultima oară
Poți să fii de mai multe ori
în încăperea în care fiecare respirație contează,
unde respirațiile celor trei sau patru oameni
întinși în paturi
plutesc amestecate
ca niște porumbei albi,
cu cozi rotate,
cărora tocmai li s-a dat drumul la nuntă
să aducă noroc mirilor.
Și ei zboară până la arhivă,
și se întorc în gurile larg deschise
ale celor care
îi mai pot săgeta cu fulgerele
activității cerebrale.
Sau când cineva îți aranjează
pătura
sau
ciorapii
sau branula
sau cana cu apă,
atunci
câte un porumbel alb se apropie
planând deasupra capului tău.
Când cineva se gândește că
poate e ultima oară când îți aranjează
pătura branula ciorapii cana cu apă,
porumbeii albi se adună în stol
pe marginea patului tău
cu aripile strânse.
Cineva se poate gândi
de mai multe ori
că e ultima oară
și multe pături, mulți ciorapi, multe căni cu apă
și multe branule
vor fi aranjate.
Și într-o zi
cineva nu se mai gândește că poate fi ultima oară,
le aranjează pe toate
și pleacă.
Poate erau 17 porumbei albi
și în ziua aceea
nicio pisică
să le rupă capetele
măcar la unul sau doi.
Greul
Și greul abia acum începe,
pentru că o să te iubești
mai mult și mai mult,
până când ai să cazi rupt de oboseală,
de frumusețe și de tinerețe,
și te vor biciui
să te ridici și să te iubești iar,
cu iubirea pe care-o ai pusă deoparte
pentru sinistrați, refugiați, oameni cu boli terminale,
cărora le spui o să fie bine, știu oameni care au învins asta.
