Madalina Uceanu
Career Coach & Senior HR Advisor at CareerAdvisor
Trimit CVuri, nu sunt sunat, nu mi se raspunde la email, aplicatia mea nici macar n-a fost citita, n-am primit nici un raspuns de confirmare, nu am fost invitat la nici un interviu in ultima luna. Ce ma fac? Oare incotro sa ma mai indrept? Nimeni nu pare sa aiba o solutie. Peste tot este la fel, nimeni nu angajeaza. Am vorbit cu toata lumea cu care puteam vorbi, nu apare nici o oferta!
Pare un scenariu cunoscut? In ultima perioada il auzim toti din ce in ce mai des. Si pendularea intre disperare si stapanire de sine controlata incepe sa devina din ce in ce mai dificila. Pina la limita la care panica incepe sa isi iteasca ghiarele ascutite si tinde sa ne blocheze orice tentative de a inainta.
Echilibrul nu este usor, insa disperarea si panica uneori sunt buni invatatori. Se lasa asteptate, se asteapta sa fie bine primite si invitate in mijlocul camerei la un ceai cald, sa se simta bine acasa la noi, ca abia dupa ce s-au instalat confortabil sa incepem sa le resimtim ca pe un musafir nepoftit de care ne lovim la orice incercare de a ne misca in mediul nostru. Si abia atunci incep sa ne transmita lectiile reale, sa ne invete sa fim indrazneti si sa incercam altceva decat am incercat pina atunci. Atunci cand suntem disperati parca ne gasim mai usor justificari pentru a ne ne juca putin cu limitele noastre de gandire. Strangem din toate colturile casei frimiturile de curaj ascunse privirii pina atunci, si sa purcedem la reconstructia spatiului in care ne simteam bine inainte.
Cand ne adunam curajul cautam cu disperare confirmari, si vorbe bune, si sperante. Si suntem dispusi sa facem efortul de a le vedea, de a ne agata de lucrurile bune din jurul nostru. Uneori avem puterea de a vedea ca putem fi de folos, ca sunt si altii care s-ar putea sa aiba mai multa nevoie de ajutor decat noi. Oare nu putem de fapt face un schimb de rol, din a cere in a da?
A te concentra pe “incalzirea globala” si pe toate celelalte pacate ale lumii asupra carora n-avem control direct se stie ca este calea sigura catre depresie. De aceea discursurile concentrate in jurul lucrurilor care nu merg cum ar trebui este ca si cum am manca o mancare nesarata. N-are gust, si creeaza si mai multa foame in loc sa sature. A incepe sa facem curatenie in gradina proprie, sau propriul spatiu personal, poate fi semnul ca ne aducem contributia la diminuarea “incalzirii globale”. Si ca ne putem scoate din ghearele disperarii, mai mult decat atat putem scoate intai pe altii si astfel, indirect, ne ridicam singuri de guler si mergem mai departe.
“Fata nevazuta a lunii”, atunci cand ne concentram pe a contribui, nu a cere sa contribuie altii pentru noi, este ca in acest proces capatam din nou incredere in fortele proprii, incepem sa ne simtim utili din nou, incepem sa capatam speranta si bunavointa din partea celor pe care decidem sa ii ajutam si a celor care remarca eforutile noastre. Usor usor, mancarea incepe sa capete gust, si puterea noastra de a gasi solutii si de a gandi in afara limitelor creste exponential.
Daca va pare poveste SF mai uitati-va putin in jur. La cei care au reusit. Cum au reusit oare? Plangandu-si in pumni? Cu siguranta nu? La inceputul acestui an aveam o discutie cu o persoana care tocmai trecea printr-un conflict de munca cu actualul angajator. Trebuia sa isi caute de lucru, sa se sfatuiasca cu un avocat pentru a-si intelege drepturile, sa isi gaseasca alta locuinta cu o chirie mai mica, sa isi acopere niste rate la banca, si nu avea job. Sa va spun ca discutia s-a purtat aproape cu ochii in lacrimi? Ca nicaieri nu era nimic? Ca prin toti porii razbatea frustrarea lung acumulata si isi facea loc disperarea?
La 6 luni dupa, aceeasi persoana are in palmares cateva cauze sociale in care s-a implicat cu succes, mult mai multi prieteni aproape, bine filtrati prin prisma perioadei prin care a trecut si un job intr-un domeniu total diferit de cel la care se gandea initial. Diferit si mult mai bun, mai aproape de ea ca individ si de valorile pe care si le-a descoperit inca o data in perioada in care a primit vizita disperarii. Frica de a trece prin asta a fost mare. Dar si mai mare a fost frica de a sta pe loc. Tu cu care frica alegi sa traiesti?
