Rialiti şoc este o emisiune realizată ca o călătorie în imagini prin România profundă. În fiecare sâmbătă, cu începere de la ora 21.00, realizatoarea Camelia Robe Rialiti şoc şi echipa prezintă “România târgurilor vechi, al compartimentului de tren, România invadată de manele, plastic sau telenovele, România chioşcului sau a cârciumii din sat”.
“Un reportaj despre ce se vinde si ce se cumpără într-un târg duminical de ţară, e, aproape, o datorie de familie, de vreme ce echipa de filmare descinde din ţărani – la a doua, a treia generaţie. Am pornit către o reîntâlnire cu cei asemenea bunicilor noştri gospodari şi luminoşi, pe care nu-i mai avem şi de care ne e dor”, spune realizatoarea Camelia Robe.
“Cel mai mare târg săpătamânal de prin judetele din sud – la Călugăreni, intins peste locul în care Mihai Viteazul a zdrobit oastea lui Sinan Pasa – este acum plin de tarabe, cu haine facute în Turcia sau în China. N-am dat de ţăranii veseli care să ne îmbie la cas prosapăt, slăninuţă afumată şi laptele vacilor crescute pe islazuri. Puţinii tarani îşi ascundeau animalele prin căruţe, pe sub pături, de teama amenzilor de la inspectorii care împânziseră târgul. Camera noastra de filmare nu-i tenta la discutii; stiau ca le trebuie o multime de avize, case de marcat, toate pretentiile unei Europe zdrobitoare pentru taranii batrani si ademenitoare pentru tinerii tarani plecati.
Am lăsat Călugăreniul şi ne-am dus la Milcovăţ, un sat în care speram să găsim mai mulţi ţărani vânzători. În micul târg din curtea scolii primare am dat doar de tarani cumparatori, pentru ca vânzătorii erau oraseni cu marfuri din aceleasi engros-uri bucureştene.
Pornisem la filmare in zori, sa facem un reportaj vesel, spumos, de week-end, cu tarani adevarati, pentru care sa fii taran e o mandrie si nu o injuratura. Dar peste campurile de lupta ajunse targuri duminicale si peste atatea terenuri lasate de izbeliste vantul si ploaia sunau ca un requiem.
Marea noastră şansă a fost întâlnirea cu Gică, un soi de cioban cu o stână în spatele scolii. În ochii lui am văzut singura sclipire de bucurie a ţăranilor acelei duminici; când Gica m-a văzut la gard credea că vreau să cumpar o oaie şi s-a oferit să-mi aleaga ună. Chiar dacă l-a dezamăgit, faptul ca eu voiam doar un interviu, sclipirea din ochii lui a rămas. Cel mai greu a fost să găsesc adresarea potrivită. Nu-i putem spune simplu Gica unui om cu 47 de ani în cartea de munca grea, la sondă; care duce în cârcă 5 copii şi 7 nepoţi; se scoală de la trei dimineata si merge zilnic zeci de kilometri peste campuri, cu oile. Cum să-i spun “bade”, când el e îmbrăcat în haine din plastic cu sigle transatlantice? Iar “domnule Gica” ar suna mai degrabă ca o ironie decât ca o politeţe. Dar Gică merită tot respectul nostru, chiar dacă nu avem adresarea potrivită, pentru că vremurile au terciuit categoriile sociale si Gica nu mai e ţăran, cum nu e nici păstor si nici orăsan. Gica e un om adevărat”.
