(prima parte)
Ca ramură, psiho-oncologia a apărut ca răspuns la nevoile pacienţilor oncologici şi ca încercare de rezolvare a aspectelor psihologice cu care se confruntă familiile pacienţilor cu cancer. În cea de-a doua categorie, atenţia psihologului urmăreşte dinamica şi structura familiei, istoria acesteia, credinţele şi miturile familiei, precum şi tipul de interacţiuni. Într-un astfel de context, familiile pacienţilor neoplazici pot beneficia de o varietate de servicii, de la suport emoţional la pregătire pentru îngrijirea pacientului la domiciliu.
Revenind la pacientul neoplazic, este important de menţionat că obiectivele terapeutice nu se referă exclusiv la vindecarea bolii, ci şi la dobândirea autonomiei personale, capacitatea de a alege dintre diverse servicii terapeutice, adaptarea la un anumit tip de modificare fizică ( a unui organ operat, dacă este cazul), optimizarea relaţiilor cu familia şi prietenii şi la locul de muncă.
Studiile recunosc că reprimarea emoţiilor şi evitarea contactelor sociale sunt asociate cu un coping dezadaptativ, reducând intensitatea contactelor afective din familie şi comunicarea cu cei din jur. Susţinerea mutuală, validarea emoţiilor, învăţarea şi ulterior o eficientă ventilare a emoţiilor negative legate de cancer pot conduce la o gestionare mai bună a impasului. Viziunea pe care o persoană o are asupra sensului bolii influenţează direct reacţiile emoţionale şi comportamentale, în mod particular încercările de coping, însă relaţia nu decurge numai într-o direcţie. Există o inter-relaţionare complexă între gânduri, emoţii, comportament şi reacţiile fiziologice.
Interacţiunea persoanei cu cancer cu alţi oameni influenţează atât efectele bolii, cât şi abilitatea de coping. Relaţiile familiale pot fi dramatic schimbate ca urmare a unui diagnostic de cancer. Pacientul ar putea, spre exemplu, renunţa la rolul de susţinător al familiei, ceea ce ar duce la afectarea calităţii relaţiilor familiale. Efectele acestor schimbări vor fi determinate din nou de semnificaţia personală pe care actorii unei astfel de poveşti o aduc. Nu numai sensul durerii, incapacităţii sau schimbării de roluri contează, ci şi semnificaţia pe care o dau ceilalţi membri ai familiei. Astfel ia naştere o interacţiune complexă între boală şi membrii familiei şi între membrii familiei înşişi. Se consideră că suportul social diminuează efectele stresante ale bolii şi că pacienţii cu o reţea socială funcţională, care pune la dispoziţie suport emoţional, se vor ajusta la boală mai bine. Multe studii recunosc o relaţie reciprocă între suportul social şi ajustarea la boală. Distresul psihologic al pacientului se pare că este în relaţie cu suportul emoţional scăzut din partea partenerului de cuplu pe parcursul tratamentului, iar femeile cu o încărcătură depresivă înaltă au tendinţa de a pierde în mod consistent mai multe reţele sociale.
Abilitatea familiei de a oferi suport emoţional depinde de reacţia acesteia faţă de boală. În primul rând, un soţ care este speriat de gândul că nimic nu poate fi făcut în legătură cu boala soţiei, va fi ineficient în a-şi ajuta soţia să lupte cu cancerul; pe de altă parte, o persoană care crede că pacienţi trebuie îngrijiţi şi că nu trebuie să depună efort, va limita abilitatea soţiei de a funcţiona bine. Se poate prezice că gândurile partenerului despre boală şi rolul pacientului în familie determină răspunsurile emoţionale ale acestora.
Partenerii pot trece prin aceleaşi reacţii faţă de cancer ca şi pacienţii înşişi, dar nevoia lor de a oferi suport îi fereşte adesea de exprimarea deschisă a emoţiilor proprii. În timpul tratamentului, pacientul ar putea să nu mai fie în stare sa-şi ducă rolul de dinainte şi stresul asupra partenerului poate creşte. Uneori sunt observabile stări depresive sau anxioase ale partenerului, dar cel mai adesea sunt vizibile problemele de cuplu, care capătă atenţie din partea specialiştilor.
„Doliul” după Eul pierdut poate fi o reacţie care merită o atenţie importantă. Aceasta presupune afectarea majoră a imaginii şi stimei de sine, după ce a avut loc, mai ales, o intervenţie chirurgicală. În cazul femeilor cu cancer mamar, alopecia şi mastectomia sunt puse în relaţie cu ideea de feminitate şi maternitate. În cazul pacienţilor care simt că pierd controlul asupra situaţiei în care se află, se va insista iniţial pe resursele informaţionale pe care aceştia le deţin şi ulterior pe stabilirea unor obiective psiho-educaţionale. Pot fi solicitate întâlniri suplimentare cu clinicieni, pentru o informare mai bună şi dedramatizare a contextului. Depăşirea sentimentelor de culpă sau furie, precum şi stabilirea unei liste cu domeniile care pot fi controlate în continuare de pacient reprezintă un alt obiectiv care facilitează dobândirea autonomiei personale în lupta cu cancerul.
Efectele secundare ale tratamentelor pot fi o provocare mare pentru pacient şi pentru echipa de clinicieni, ţinând cont de faptul că unii pacienţi hotărăsc se renunţe la frecventarea curelor din spital. Astfel, o analiză atentă a argumentelor pacientului şi familiei sale, a opţiunilor suplimentare de tratament şi colaborarea cu cadrele medicale ar putea creşte complianţa la tratament a celui dintâi.
Psih. Gianina-Ioana Postăvaru
