O discuție despre consumatori, fără consumatori
Ieri, 5 martie 2013, a avut loc Colocviul juridic al BNR care a avut ca temă „Consecinţele juridice generate de intrarea în vigoare a modificărilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori”. Evenimentul a avut invitaţi de onoare, reprezentanţi ai băncilor, directori ai direcţiilor juridice din bănci, case de avocatură care apără băncile în litigii şi, undeva, spre coada listei, un reprezentant al ANPC. Tema discuţiei a constituit-o: modificările Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între bănci şi consumatori.
Colocviu înseamnă conversaţie, convorbire, dialog, discuţie, dar la acest dialog privind clauzele abuzive din contractele bancare nu au fost invitat niciun reprezentant al asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor. La ce bun sa fie invitaţi, câta vreme toţi distinşii participanţi la discuţie n-au făcut altceva decât să caute soluţii pentru a scăpa de dispoziţiile art. 12 si 13 din Legea 193/2000 şi să nu se aplice dispoziţia prin care asociaţiile de protecţie a consumatorilor ar putea chema bănci în judecată în litigii colective.
Am observat că Ministrul justiţiei si Guvernatorul BNR, deşi în fruntea listei de vorbitori, nu au onorat adunarea cu prezenţa. Oare de ce?
Ce s-a discutat? S-a discutat despre "reglementari împovărătoare pentru bănci", "impactul (asupra băncilor – sublinierea noastră) din punct de vedere contabil – băncile trebuie să constituie comisioane pentru creditele aflate în litigii", "dacă vor scade comisioanele, vor creşte dobânzile"; s-a afirmat chiar că "randamentul investiţiilor bancare este mai mic decât randamentul în alte domenii".
S-a vorbit despre „principiul neretroactivităţii” legii noi (în sensul că băncile nu doresc ca legea nouă să fie aplicată vechilor contracte de credit), ce anume ar trebui să se aplice, nulitatea absolută a clauzelor abuzive sau rezilierea contractelor? Stimaţii vorbitori (printre care şi maeştri avocaţi din celebre case de avocatură) nu s-au jenat, măcar o clipa, să pună în discuţie cunoştinţe juridice ce se predau în anul I de facultate, şi au încercat să sugereze că nu s-ar aplica nulitatea relativă, ci rezilierea. Orice jurist ştie că regimul juridic al acestora este diferit, că nulitatea intervine la încheierea contractului, iar rezilierea are o cauza ulterioară încheierii contractului. Dar băncile şi cei care îi apără cu înflăcărare nu se sfiesc să reinventeze dreptul!
S-a ţinut o pledoarie completă despre cum ar trebui să se apere săracele băncile în litigiile cu consumatorii. S-a exprimat opinia că ei (bancherii – s.n.) îşi pun speranţa într-o excepţie, ce ar trebui adoptată, prin care calea de atac în aceste litigii (bănci-consumatori) să fie soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ne întrebăm retoric, de ce îşi pun onorabilii bancheri atâtea speranţe în Înalta Curte?
Şi pentru a putea plânge de mila băncilor fără a fi deranjaţi, ei, angajaţii acestor bănci, stimaţii participanţi la acest „dialog”, au uitat să acorde timp, pentru dezbateri şi întrebări, celor prezenţi în sală. Poate cineva din partea consumatorilor ar fi dorit să pună vreo întrebare sau să dezbată vreo idee. Dar, mai ştii? poate erau incomode…
