analiză de Lars Seier Christensen, co-fondator și CEO Saxo Bank A/S
După câteva săptămâni pline de turbulențe, aș vrea să pun capăt analizelor mele despre Cipru și să îmi îndrept atenția, curând, spre alte lucruri mai importante. E uimitor că o răscumpărare de 10 miliarde de euro ține ocupată prima pagină a ziarelor atâta vreme. Dar, încă o dată: deși suma nu e mare, anumite implicații sunt zguduitoare.
Chiar și simplul fapt că o economie mai mică poate fi distrusă peste weekend este, în sine, înfricoșător. Totuși, să admitem că soarta Ciprului a fost pecetluită când Troika europeană a dezvăluit primul său pachet de răscumpărare. Faptul că, la final, s-a ajuns la o variantă mult mai rea nu ar trebui să surprindă pe nimeni, dacă ne gândim la eforturile de “salvare” din zona euro care s-au desfășurat în trecut. Nu sunt acțiuni coerente și declarații coordonate, iar planurile mai ample lasă impresia că au fost mâzgălite pe un șervețel, mult după ora de culcare. Rezultatele sunt, în consecință, slabe.
A făcut Ciprul ceva groaznic pentru a merita o asemenea soartă? Nu, desigur. Ciprul avea cifre mulțumitoare în ceea ce privește creșterea economică, datoria publică și finanțele în general – în orice caz nu mai proaste decât ale altor țări din regiune. Ciprul a construit cu succes un sector financiar public puternic, dacă ne gândim că insula nu prea are industrie sau agricultură. Ciprul are forță de muncă vorbitoare de limbă engleză, iar sistemul legislativ este bazat pe cel britanic. Așadar, nu e un loc rău pentru a face afaceri. Practic, ciprioții au făcut tot ce-au putut ca țara lor să fie tot mai bun pentru afaceri.
Singurul lucru care a mers prost pentru Cipru a fost că bancherii locali au crezut că politicienii din zona euro sunt de încredere când vine vorba să-și plătească înapoi împrumuturile. Investițiile masive în Grecia nu sunt neobișnuite pentru un stat atât strâns de legat de Grecia și, până la urmă, e un model urmat de alte bănci sau națiuni în cazul datoriilor lor suverane.
Din discuțiile mele cu diverși bancheri din Cipru a reieșit cât se poate de limpede că au existat și semnificative presiuni politice, mai ales asupra celor care operau în Grecia, să cumpere titluri locale. Riscurile acestei concentrări au fost în mod limpede subestimate, însă toată lumea s-a bazat pe statele din zona euro – inclusiv Grecia! – să sprijine Ciprul în cazul în care ar intra în bucluc. Dacă vă amintiți, acum câțiva ani, toată lumea credea că acest lucru e parte a înțelegerii privind moneda unică, altfel nu ar fi existat goana aceasta după titluri.
Nu cred că putem să-i absolvim pe bancherii ciprioți de toată vina, însă toate necazurile trebuie interpretate prin prisma mecanicii din zona euro. Altfel, foarte puțini investitori străini ar fi investit în Cipru pentru că riscul unei piețe în care titlurile de stat emise în drahme cu fluctuații libere ar fi oprit aceste investiții și ne-ar fi dus mai degrabă către o ajustare a riscului după modelul market-to-market.
Grecia nu ar fi ajuns, probabil, la faliment: s-ar fi bazat, în schimb, pe devalorizare competitivă, așa cum a mai făcut în trecut.
În schimb, acum, problemele au devenit mult mai serioase decât ar fi vrut sau permis piețele capitaliste. Avem controlul capitalurilor, restricții la retrageri și taxe de facto pe avere – toate în interiorul zonei euro, ceea ce înseamnă că avem o problemă cu întreg conceptul de EURO în formatul actual. Există doi EURO diferiți: cel restrictiv, din Nicosia și celălalt, liber, din restul zonei Euro. Dinamici total diferite și, cred, startul unor variante multiple de EURO pentru viitor. Măsuri similare ar pute fi luate în situații asemănătoare, iar lumea se întreabă unde se va întâmpla asta. Slovenia? Malta? În cazul altor probleme mai serioase sau țări mai mari?
Financial Times ne reamintea, zilele trecute, de avertismentul lui Friedrich Hayek privind controlul capitalurilor:
“Nimic nu pare să afecteze viața personală mai puțin decât controlul statului asupra tranzacțiilor de schimburi valutare și marea majoritate a oamenilor vor privi introducerea lui cu totală indiferență. Totuși, experiența statelor din Europa continentală ne-a învățat că acesta este un pas de avansare rapidă către totalitarism și suprimarea libertăților individuale. De fapt, este livrarea către individ a tiraniei statului, suprimarea finală a oricăror căi de salvare – nu numai pentru cei bogați, ci pentru toată lumea”. (Drumul către iobăgie, 1944)
Feriți-vă de aceste noi instrumente introduse. Controlul capitalurilor a fost doar unul. Ceea ce părea o taxă pe avere a fost altul. Cred cu tărie că am asistat la o schimbare majoră a regulilor jocului în ultimele săptămâni. Cred că ne putem aștepta la orice, oricând, mai ales că se adâncește criza Euro, iar mașinăria infernală se mută dintr-o răscumpărare în alta.
Sunt foarte multe lucruri pe care le poți face oamenilor în interpretarea modernă a democrației. O versiune în care majoritatea decide pentru toți, dar nu mai există respectul drepturilor personale negative, așa cum le cunoaștem din Constituția Americană, de exemplu.
Ținta cea mai ușoară vor fi mereu oamenii bogați și cei care au muncit toată viața, au economisit și, în principiu, au făcut doar ce trebuie. Pe măsură ce statele ghiftuite încep să se prăbușească de pe edificiul promisiunilor iresponsabile pe care le-au făcut, al sistemului fragil de valori și evoluțiilor demografice nesustenabile, va fi tot mai ușor să convingi peste 50% din populație că furatul sau confiscarea banilor altora sunt bune și servesc unui scop măreț. Boston Consulting Group a calculat că ar fi nevoie de 28% din toate economiile private pentru a acoperi abia datoriile existente – nu și obligațiile viitoare – iar banii ar putea veni dintr-un singur loc: buzunarele voastre. Aveți grijă.
Multe lucruri au mers prost în ultima vreme, dar semințele acestei furtuni au fost plantate cu mulți ani în urmă. Sub forma unei presiuni exercitate asupra oamenilor de a-și folosi “dreptul” de a deține o proprietate, chiar dacă nu îndeplinesc criteriile clasice de creditare – de unde și subprimele de credit. Sub forma “îndreptățirilor” adresate nu doar săracilor, ci mai ales clasei mijlocii din statele dezvoltate, umflând deficitele și datoriile. Sub forma monedei unice, euro, un proiect politic grandios, dar fără niciun fundament practic, de unde și criză după criză, cu efecte de domino pândindu-ne de nu foarte departe.
Cu siguranță, multe instituții financiare au speculat avantajos cartea pe care au jucat-o. Nu sunt nici ele absolvite de vină pentru nebunia din zilele noastre. Dar problemele reale nu le creează cei care încearcă să obțină avantaje dintr-o situație anume. Problema reală se află în cadrul general creat de politicieni, cadru ce previne piețele libere să administreze excesele în felul în care capitalismul le administrează de obicei. Rezolvarea crizelor prin expunerea modelelor proaste de business face parte din exercițiul capitalist și nu e întotdeauna… atractiv, dar e de o mie de ori mai eficient și rapid decât să încerci să salvezi ceea ce e deja pierdut. În plus, nu s-ar ajunge niciodată la escaladarea unor probleme la nivelul celor de astăzi.
Ciprul este un bun exemplu în acest sens. Problema nu e Ciprul. Problema este EURO.
