Crina Dunca
Director al cotidianului Gazeta de Nord-Vest din Satu Mare
În urmă cu vreo opt ani, când PR-ul se impunea şi făcea vâlvă pe piaţa românească, am avut în practică în redacţiei vreo cinci studenţi la Jurnalistică. La acea vreme facultăţile din zonă nu aveau în titulă niciunul din cuvintele "comunicare" ori "relaţii publice". După câteva zile în care am dedus că, deşi erau în anul III de studii, studenţii nu auziseră de cei cinci "W" la care trebuie să răspundă o ştire, am aflat şi scuza, spusă cu o mândrie nedisimulată: vrem să fim PR-işti! Trecem cu vederea că nu au înţeles nici cine, nici ce, nici unde, nici cum şi nici cu ce se mănâncă PR-ul. Mi-am adus aminte de această întâmplare atunci când Loredana Pascal m-a invitat să scriu un articol pentru PRwave. Mi-am adus aminte pentru că, aproximativ în urmă cu opt-zece ani, PR-ul începea să se afirme şi în zona în care respir eu, Satu Mare. Nu i-am regăsit pe niciunul dintre cei cinci studenţi practicanţi în vreun post de relaţii publice, însă în cei 13 ani de presă mi-a fost dat să întâlnesc o mulţime de PR-işti care le semănau perfect. Nu aveau nimic în comun nici cu PR-ul, nici cu presa, dar titula asta suna bine pentru ei. De cele mai multe ori nu aveau habar cu ce se mănâncă această meserie, căreia îmi place să-i trag cu ochiul, dar nici nu păreau interesaţi în vreun fel să-şi creeze şi să-şi consolideze relaţia cu jurnaliştii şi nici să afle cum funcţionează această branşă astfel încât să profite de binefacerile promovării. Ori se ştie că relaţiile cu presa reprezintă o componentă importantă a activităţii unui PR-ist.
După ce instituţiile publice şi companiile au început să angajeze PR-işti pe bandă rulantă, am ajuns la concluzia că majoritatea reprezintă mai mult un instrument de cenzură, care ridică bariere între ziarist şi subiectul său. Indiferent că era vorba de instituţii publice sau companii. Chiar şi în zilele noastre este mai simplu să afli informaţii complete şi relevante pentru o ştire din interiorul unei entităţi decât apelând la PR. Iar dacă eşti cât de cât bine poziţionat, îl suni direct pe şeful cel mare. Să nu mai spun că există o specie de piarişti atât de îngâmfaţi încât nu ai crede că, în realitate, au devenit mai mult purtători de mape decât purtători de mesaje. Dar, deh, poate avem noi, ziariştii, aşteptări prea mari de la ei.
Departe de mine intenţia de a blama această breaslă, despre care spuneam că îmi face cu ochiul, nu vreau decât să arăt o parte din experienţa pe care am avut-o cu PR-iştii de unde se agaţă harta în cui. Mi s-a întâmplat nu o dată, mie sau colegilor mei, să dau o mulţime de telefoane şi să aştept câteva zile după un comunicat pentru ca apoi, după ce l-am primit, să fiu nevoită să apelez la şeful PR-ului deoarece în text nu se regăsea aproape nicio informaţie din cele solicitate.
În aceşti ani am mai remarcat că cei mai buni PR-işti, cel puţin din punctul de vedere al ziariştilor, au fost de-a lungul anilor aceia care au trecut prin presă. Iar băieţii ăştia nu numai că nu se mai interpuneau ca mijloc de cenzură ci ne ofereau şi informaţii pe surse. Ori se ştie că în ţara în care tuturor le place să vorbească, fără să-şi asume răspunderea publică pentru cele afirmate, o ştire bună pe surse PR-istice e o adevărată mană cerească. Aşa cum sunt şi PR-iştii care îşi fac treaba bine. Din păcate, în zona mea sunt prea puţini.
Crina Dunca – este jurnalist de 13 ani, director al cotidianului Gazeta de Nord-Vest din Satu Mare, corespondent al Agenţiei Mediafax şi deţinătoarea blogului www.satmareanca.wordpress.com
