· „O capodoperă extrem de subtilă… care se desfăşoară cu o mare putere emoţională… menită să dăinuie.” (San Francisco Chronicle)
O carte neobişnuit de frumoasă în dramatismul ei, Buddha din podul casei de Julie Otsuka a apărut în această săptămînă în colecţia „Biblioteca Polirom. Actual”, traducere şi note de Casiana Ioniţă, disponibilă şi în format digital.
La doar un an de la publicare, The Buddha in the Attic (Buddha din podul casei) a fost recompensat în 2012 în Statele Unite cu PEN/Faulkner Award şi în Europa cu Prix Femina Étranger. Romanul s-a aflat, de asemenea, pe lista de bestselleruri a publicaţiilor San Francisco Chronicle şi New York Times.
Subiectul neobişnuit al romanului Buddha din podul casei este importul masiv de femei japoneze în San Francisco în anii 1920. Tratate ca o marfă, femeile erau comandate prin poştă, în urma unor căsătorii aranjate prin corespondenţă şi bazate doar pe un schimb de fotografii – o afacere prosperă pentru mijlocitorii acestor aranjamente.
Julie Otsuka alege o formă de naraţiune inedită, poetică, pentru a spune povestea tinerelor japoneze ajunse pe pămînt american. Concentrarea istoriilor personale în fraze scurte, de mare impact, cu un ritm interior captivant, conferă forţă şi farmec naraţiunii ce a fost asemănată de critici cu vocea colectivă a corului antic grecesc.
Realitatea care le aşteaptă pe tinerele japoneze pe tărîmul făgăduinţei este una neaşteptată, de multe ori crudă, şi multe din ele nu-şi vor reveni niciodată. Însă în urma acestui fenomen a rezultat o întreagă generaţie de origine niponă care a început să trăiască într-o nouă patrie, iar ulterior a căzut victimă vînătorii de vrăjitoare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
„Buddha din podul casei îşi desfăşoară firul sub forma unor poveşti întreţesute, unele nu mai lungi de un paragraf. Deşi această concentrare narativă pare să le impună personajelor o distanţă emoţională, ea insuflă de fapt romanului o puternică încărcătură afectivă. Stilul incantatoriu al lui Otsuka face ca proza ei să se apropie de poezie.” (The New York Times Book Review)
Carte recomandată de: BookMag
Julie Otsuka s-a născut în 1962 la Palo Alto, în California, din părinţi de origine japoneză, emigranţi la prima şi a doua generaţie. A urmat cursurile faimoasei Yale University, apoi a absolvit un masterat în Arte Frumoase la Columbia University. Romanul ei de debut, When the Emperor Was Divine, apărut în 2002, are ca temă deportarea japonezilor americani în lagăre de concentrare, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Volumul a fost tradus în şase limbi, a fost recompensat cu Asian American Literary Award şi s-a bucurat de un imens succes la public.
În pregătire, în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu):
• Margaret Mazzantini, Nimeni nu se salvează singur
• Pierre Drieu la Rochelle, O femeie la fereastră
• Ian McEwan, Visătorul
Fragmente din roman:
Pe vapor dormeam jos de tot, la clasa a treia, unde era murdar şi intunecat. Paturile erau nişte rame inguste din metal puse unele peste altele şi saltelele erau tari, subţiri şi innegrite, cu pete făcute de alte călătorii, de alte vieţi. Pernele erau umplute cu paie uscate. Intre cuşete erau resturi de mancare, iar podeaua era umedă şi alunecoasă. Nu aveam decat un hublou, iar seara, după ce se inchidea, intunericul era plin de şoapte. Oare o să doară ? Corpurile se suceau şi se invarteau sub pături. Marea urca şi se retrăgea. Atmosfera umedă ne sufoca. Noaptea ne visam soţii. Visam sandale noi de lemn şi cupoane infinite de mătase indigo şi cum intr-o zi aveam să locuim intr-o casă cu horn. Visam că eram frumoase şi inalte. Visam că ne intorseserăm in orezăriile din care ne-am dorit atat de mult să scăpăm. Visele cu orezăria erau intotdeauna coşmaruri. Le visam pe surorile noastre mai mari şi mai frumoase, vandute de taţii noştri unor case de gheişe ca să avem ce să mancăm, şi cand ne trezeam, nu mai puteam să respirăm. Preţ de o clipă mi s-a părut că eram ea.
[…]
Pe vapor nu aveam de unde să ştim că atunci cand ne-am văzut soţii pentru prima dată, nu reuşeam să ne dăm seama care dintre ei erau. Că mulţimea de bărbaţi cu şepci şi haine negre, ponosite, care ne aştepta jos, in port, nu semăna deloc cu tinerii frumoşi din poze. Că pozele pe care ni le trimiseseră erau făcute cu douăzeci de ani in urmă. Că scrisorile nu erau scrise de soţii noştri, ci de alţi oameni, profesionişti cu o caligrafie aleasă, a căror meserie era să scrie minciuni ca să te ispitească. Că atunci cand ne-am auzit numele strigat pentru prima dată de pe partea cealaltă, una dintre noi şi-a acoperit ochii şi s-a intors cu spatele – Vreau acasă –, dar noi, celelalte, ne-am lăsat capul in jos, ne-am aranjat fusta de la chimono, am coborat pe pasarelă şi am ieşit afară, unde incă mai era cald. Suntem în America, ne-am spus, nu trebuie să ne facem griji. Şi ne inşelam.
