Romanul Madame Picasso, de Anne Girard, este povestea nespusă a fermecătoarei femei care i-a furat inima celui mai mare artist al secolului al XX-lea. Cartea apare la editura Nemira, în colecția Damen Tango.
Când se mută la Paris, Eva Gouel e plină de speranțe și vise. Deși fără experienţă, reușește să se angajeze costumieră la faimosul Moulin Rouge, unde îl reîntâlnește pe Pablo Picasso, un artist în ascensiune.
Genial și excentric, Pablo este fermecat irevocabil de Eva și ceea ce începe ca o aventură complicată devine prima mare poveste de dragoste din viața lui.
Romanul ne prezintă o eroină uimitoare și ne poartă din salonul lui Gertrude Stein și din îndrăzneţul Moulin Rouge în atelierul și în inima unuia dintre cei mai enigmatici artiști ai secolului XX.
Anne Girard (pe numele său real Diane Haeger) a studiat istoria, literatura și psihologia. A publicat cincisprezece romane, printre care The Queen’s Mistake și The Secret Bride, multe dintre ele construite în jurul unei personalităţi istorice. După Courtesan (1993), romanul său de debut, a făcut numeroase călătorii de cercetare. A fost și în Provence, unde l-a cunoscut pe unul dintre ultimii prieteni în viaţă ai lui Pablo Picasso. Cărţile sale se bucură de un real succes la publicul larg și au fost tipărite în mai multe ţări.
Fragment Madame Picasso
Stătea în faţa șevaletului cu picioarele goale și fără cămașă, îmbrăcat doar în pantalonii lui bej, stropiţi cu vopsea, suflecaţi deasupra gleznelor și ţinând într-una din mâini o pensulă. Lumina dimineţii se revărsa în dărăpănatul Bateau-Lavoir, în atelierul artistului în plină ascensiune. Un șevalet era instalat în faţa unei ferestre care dădea spre o vie cocoţată pe un povârniș, pe care pășteau oi. Dincolo de ea, o priveliște desfășurată cât vezi cu ochii, punctată de acoperișurile cenușii și de coșurile de fum ale orașului.
În spaţiul umil, lespezile reci erau acoperite în tot locul cu cârpe și borcane cu vopsele și pensule. Pereţii din gips erau încărcaţi cu lucrări de artă. Aici, Pablo Picasso era liber să fie mult mai mult decât un pictor. Aici el era ca un mare matador spaniol, iar pânza udă, ca un taur ce urma să fie supus cu măiestrie.
Pictura era un act de seducţie și supunere.
În sfârșit, odată lăsate deoparte gândurile intime, pânza a binevoit să-i cedeze. De îndată ce a înţeles că a preluat controlul, Picasso s-a postat dinaintea adversarei sale. Pânza i s-a deschis ca o amantă, a pus stăpânire pe el – l-a posedat așa cum numai o femeie senzuală îl putea poseda. Comparaţiile astea se amestecau întotdeauna în mintea lui fără opreliști. Era munca de după actul supunerii, imediat ce fosta adversară, acum supusă, îi devenea una dintre cele mai exotice amante.
Vopseaua îi păta degetele, pantalonii, inelele de păr de pe piept, negre ca cerneala, mâinile și picioarele. Pe obraz, avea o dâră roșie de vopsea, ca o rană, și o alta peste o parte bună din părul lui negru și lung.
În atelier era liniște în acele prime ore ale dimineţii și în jur simţea o înţepenire nedeslușită. Picasso savura astfel de momente. Și-a aruncat privirea asupra pânzei umede, cuburile și liniile vorbindu-i asemenea poeziei. Însă liniștea i-a adus cu sine și altfel de gânduri.
Aseară, Fernande iar a băut prea mult după cearta lor, așa că s-a dus la Moulin Rouge, căutând refugiu în compania previzibilă a amicilor lui spanioli. Faptul că se simţea din ce în ce mai cunoscut aici, la Paris, îi alina o parte din neliniște. Dar știa că, la finalul nopţii, Fernande avea să vină acasă, în noul lor apartament, însă noaptea trecută fusese mult prea furios ca să se întoarcă la ea. Așa că a venit la atelier.
O iubea pe Fernande. N-avea nicio îndoială în privinţa asta. Viaţa ei nu fusese deloc ușoară înainte să-l cunoască pe el, fusese măritată cu un soţ abuziv, de la care fugise și de care încă îi era prea frică să divorţeze. Iar, din cauza asta, Picasso simţise întotdeauna o nevoie copleșitoare s-o apere. Trecuseră împreună prin anii foamei, trăind o viaţă ca artist necunoscut și sărac din Paris, ceea ce le întărise legătura, în ciuda faptului că ea n-avea cum să se mărite cu el.
Și totuși, în ultima vreme începuse să-și pună întrebarea dacă asta era destul; iar ambivalenţa lui cu privire la relaţia lor îi afecta și alte aspecte ale vieţii. Cum aniversarea celor treizeci de ani ai lui se apropia ameninţător, simţea profund că ceva lipsește. Sau poate doar sentimentul în sine că simţea asta îl îngrijora.
Picasso a pus mâna pe o pensulă mai mică și a băgat-o într-un borcan cu vopsea galbenă. Dincolo de ferestrele mizerabile, soarele strălucea. S-a concentrat o vreme asupra oilor care pășteau și care făceau ca acest colţișor din Montmartre să pară ca o zonă de ţară. Gândul i-a zburat brusc la Barcelona, unde îi rămăsese mama, care-și făcea griji pentru el în fiecare zi.
Gânduri despre familia lui și despre simplitatea copilăriei se împleteau în mintea lui ca niște fire. Se gândea la surioara lui, Conchita, cu ochii ei mari, albaștri și cu o nevinovăţie nepreţuită. Chiar și după toţi acești ani, Picasso îi ducea dorul îngrozitor, dar s-a străduit din răsputeri să pună amintirea deoparte și și-a dat ghes să se gândească la altceva. Nu putea schimba ce se întâmplase. Nu făcea decât să aducă la suprafaţă durerea încărcată până la refuz cu sentimentul de vinovăţie.
Un ciocănit în ușă i-a alungat amintirile în cotloanele minţii. Ușa s-a deschis și doi tineri au intrat clătinându-se. Erau bunii lui prieteni Guillaume Apollinaire și Max Jacob. Râdeau, înlănţuiţi, ca niște fraţi aducând cu ei duhoarea aceea puternică de alcool.
– Cam atât preţ poţi să pui pe promisiunile lui Pablo, a bolborosit Apollinaire, iar gestul lui bombastic a umplut încăperea. Ai zis că ne vedem la Au Lapin azi-noapte după spectacolul de la Moulin Rouge.
– Eu zic multe lucruri, amigos, a mormăit el și s-a întors la picture lui. Dar, oricât de iritat era din cauză că fusese întrerupt, era în același timp și ușurat că veniseră prietenii lui, și nu Fernande.
Picasso îi iubea pe cei doi poeţi inadaptaţi ca și cum ar fi fost fraţii lui. Îi stimulau interesul pentru schimbul de idei, poezie, gândire – și îl încurajau întotdeauna în arta lui. Stăteau împreună de vorbă, beau și se certau cu furie oarbă și aveau mare încredere unul în altul, încredere pe care Picasso o preţuia enorm acum, de când începuse să simtă primele semen a ceea ce însemna faima adevărată. Nu mai era întotdeauna sigur pe cine se putea baza cu adevărat și cine-l plăcea sincer, pentru el însuși. Dar Guillaume Apollinaire și Max Jacob erau deasupra oricărei suspiciuni.
Max, cel mai scund dintre cei doi bărbaţi, era băiatul dichisit, cult și excesiv de deștept al unui croitor din Quimper. A fost primul prieten pe care Picasso și l-a făcut în Paris. În iarna aceea, acum zece ani, era atât de sărac, că ajunsese să-și ardă propriile tablouri pe post de lemne de foc, ca să nu îngheţe. Max i-a oferit un loc unde să doarmă, și făceau cu rândul, în ture, în patul de o persoană, câte opt ore fiecare. Max dormea noaptea, cât timp Picasso lucra, iar Picasso dormea ziua. Max n-avea mult, dar ce avea împărţea întotdeauna cu Picasso.
Toată lumea presupunea că Max îl antrena pe Apollinaire în aventurile lor nebunești, dar asta nu era adevărat. Max era dependent de opiu și eter, iar asta era un dezavantaj pentru fermecătorul și inteligentul Guillaume Apollinaire, care, de fapt, hotăra interacţiunile lor sociale.
– Unde ţii whisky-ul? a bălmăjit Max.
– N-am, a mormăit Picasso.
– Fernande l-a băut pe tot? a întrebat Apollinaire.
– Dacă ţii neapărat să știi, da, l-a băut pe tot.
– Ei, căcat, ce minciună! Rar mai vine să-și facă veacul pe aici, acum că i-ai luat apartamentul ăla elegant de pe Boulevard de Clichy, și noi știm asta foarte bine, s-a băgat Max.
– Ei bine, a venit ieri. Ne-am certat, așa că mi-a băut whisky-ul, pentru că nu aveam vin, i-a răspuns Picasso în franceză, dar acum vocea lui era încărcată de aroma melodioasă a rădăcinilor lui andaluze.
Toată lumea îi spunea că franceza lui era o nebunie îngrozitoare de verbe și timpuri nelalocul lor și el știa foarte bine, dar la ora aceea a dimineţii puţin îi păsa.
– Ah, a zis Apollinaire fără emfază, atingând cu degetul pânza să vadă dacă e udă.
Nu credea întotdeauna poveștile lui Picasso.
– Asta chiar explică o mulţime de lucruri, a adăugat el.
– Oricum, indiferent ce-a făcut, o s-o ierţi. Întotdeauna o ierţi, a zis Max.
Pablo simţea cum neliniștea i se transformă într-un nod în piept, care-l apăsa fără milă. Totul căpăta un soi de ciclicitate căreia nu i se putea sustrage. Cel mai bine era să lucreze și să nu se mai gândească. La ea, la inutilitate, la neastâmpărul sălbatic care îi invada inima din ce în ce mai mult cu fiecare zi care trecea. Trebuia să îngroape toate astea, așa cum făcuse cu amintirea surorii lui și a morţii ei.
