Poşta Română a premiat, astăzi, câştigătorii etapei naţionale a Concursului Epistolar cu tema „O viaţă mai bună în condiţii de muncă decente”, organizat de Poşta Română cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, la iniţiativa Uniunii Poştale Universale. Festivităţile de premiere au fost organizate la şcolile din Ştefăneşti, judeţul Argeş, Câmpulung-Moldovenesc, judeţul Suceava şi Bucureşti, unde învaţă premianţii.
Cristina Ioana Anghel, elevă la Şcoala generală nr. 2 “Vintilă Brătianu” din Ştefăneşti, judeţul Argeş este ocupanta locului întâi a concursului epistolar. Pe locul al doilea s-a clasat Georgiana Nisioi, elevă în clasa a VI-a la Şcoala generală nr. 2 “George Voevidca” din Câmpulung Moldovenesc, judeţul Suceava, în timp ce poziţia a treia a podiumului a fost ocupată de Diana Soare, elevă în clasa a V-a la Şcoala generală nr. 120 “Mărţişor” din Bucureşti. Cele trei eleve au primit din partea Poştei Române premii în bani şi diplome.
Epistola ocupantei locului întâi, Cristinei Ioana Anghel, tradusă în limba franceză, va fi trimisă, până la sfârşitul lunii aprilie, Biroului Internaţional al Uniunii Poştale Universale, pentru a participa la etapa internaţională a competiţiei. Ocupanţii primelor trei locuri la nivel mondial vor fi premiaţi cu ocazia festivităţilor desfăşurate pe 9 octombrie 2009, de Ziua Mondială a Poştei, la Berna, în Elveţia.
Concursul epistolar, organizat de Poşta Română încă din 1991, îşi propune să stimuleze şi să dezvolte creativitatea tinerilor cu vârsta de până la 15 ani şi să le ofere acestora posibilitatea de a exprima în scris ceea ce gândesc. Jurizarea lucrărilor înscrise în concurs se face de către inspectori de specialitate şi profesori de limba şi literatura română.
La ediţia de anul trecut a concursului epistolar, Claudia Goina, elevă la Liceul Pedagogic "Carmen Silva" din Timişoara, a ocupat locul al V-lea în clasamentul mondial.
10 ianuarie 2006
Braşov
MARIA,
Aş vrea să-ţi spun că noua casă în care m-am mutat este extraordinară! Trebuie să menţionez că am găsit în bibliotecă o agendă bine păstrată, care m-a emoţionat profund: jurnalul unei fiice de servitoare. Povestea este foarte tristă, aşa că îţi voi reda câteva fragmente care să-i rămână în suflet:
„23 iulie 1945. azi am fost cu fata cuconiţei acasă la profesoara de limba română, don`şoara Rolandescu. Duduia Minodora a învăţat ceva despre verb, iar pe mine m-a ajutat să mă perfecţionez în ale scrisului şi cititului, fără bani. De asemenea, m-a felicitat că am terminat de citit o carte. Mi-aş dori să devin o scriitoare, să-mi pot pune gândurile pe foi albe de hârtie, pătându-le cu apăsarea peniţei ce scuipă cerneală.”
„12 mai 1946. este ziua mea! Împlinesc 13 ani. Această zi ce ar fi trebuit să fie specială, am petrecut-o pe trotuarul vânăt şi rece, obligată de măicuţa mea să vând florile furate dintr-o grădină boierească. Nu vreau să mai fac asta, dar, dacă nu vin acasă cu măcar doi lei, o să mă pedepsească. Aveam doar un leu… Nu ştiam ce să mă fac, dar Bunul Dumnezeu mi-a trimis-o pe donşoara Rolandescu. Ea mi-a dăruit o carte cadou şi încă doi lei şi eu i-am dat în schimb restul de flori. Însă, când am ajuns acasă, mama tot mi-a dat o bătaie zdravănă, căci, deşi îi explicasem ce se întâmplase, ea a crezut că am cumpărat acea carte din banii câştigaţi pe flori. A uitat că azi mai e şi ziua mea…”
„30 septembrie1946. am dureri groaznice de cap, tremur toată, iar privirea mi se înceţoşează şi ameţesc. Mama nu m-a lăsat să stau în pat, ci m-a pus să fac curat în grajdul curţii vecine. Sunt zgâriată şi murdară… A vrut să mi te ia şi pe tine, dar am suportat frigul de afară timp de o noapte ca să te am alături, jurnalule…”
„8 octombrie 1946. Leşinată! Am leşinat în braţele duduii Minodora. A chemat repede doctorul, care mi-a inspectat pieptenul şi, ciudat, chiar şi părul. Apoi, o şoaptă ca un trăsnet: leucemie. Nu ştiu ce reprezintă, dar am înţeles că nu mă voi putea vindeca de ea niciodată. Duduia a plâns, dar mama nu. Buzele i s-au strâns şi încreţit, iar muşchii i s-au împietrit pe faţă. Cred că boala mea reprezintă doar rărirea cosiţelor mele negre.”
„25 decembrie 1946. <Moş Crăciun… tu ne faci mai buni> Ca, aşa suna colindul, nu? E aşa de frig! Picioarele nu le mai simt, degeaba îmi trag rochia peticită mai bine peste genunchi. Acum am înţeles şi treaba cu boala… e incurabilă şi…mortală. nu ştiu cât timp mai am de trăit, dar, dacă ar fi după păr, sunt moartă: cheală. Unde îmi sunt cozile lungi, unde e mângâierea soarelui între fire…unde? sunt singură în seara de Crăciun, mă uit la stele şi scriu rând cu rând. Cred că şi cerneala o să mi se termine. Unde o fi Pruncul Iisus cu cetele lui de îngeri? Măcar unul să mă atingă, să mă elibereze din cătuşele blestemului încârligat în trupul meu păcătos!”
“26 decembrie 1946. m-am trezit în casa domnişoarei Rolandescu. Sufletul îi e cald ca pâinea în cuptor. Mi-a oferit posibilitatea de a rămâne la ea acasă, căci arăt prea rău. Dar măicuţa mea? Tre` să dau bănuţii adunaţi ei. Am fost la toaletă şi am auzit o discuţie între don`şoară şi doctor. Nu mai am mult timp şi mă voi stinge. Îmi pare rău pentru tot, îmi pare rău… Am nevoie de cineva care să m sprijine. Voi fi doar o păpuşă în mâinile destinului şi-l voi întreba dacă nu cumva a fost un vis fugar prin minte şi, atunci când am făcut o greşeală, am…dispărut?
„27 decembrie1946. prea slăbită să mă mai dau jos din pat. Şi aşternuturile albe mă duc cu gândul la norii raiului şi la petalele albe ale trandafirilor pătaţi de picături de sânge curs din degetele mele ostenite. Mă întreb cum ar fi fost să fiu aşa tot timpul: cu cărţi la îndemână, răsfăţ, căldură, iubire, vis? Fără trotuarul rece pe care aşteptam până mi se ofileau florile, fără ploile ce mă găseau pe drum umblând după cerşit, fără ninsorile ce mi se aşterneau în păr ca agrafe, în timp ce mă uitam cu ochii mari la vitrinele magazinelor? Ar fi fost o plăcere specială, o perlă a timpurilor. Doamne, unde-mi zboară gândurile? Ar trebui să văd ce-mi mai zice mama! Tre` să închei, aud paşi!”
„28 decembrie 1946. a venit mama în vizită. Pentru prima oară era tristă, se simţea vinovată pentru că acum mai am şi o complicaţie la plămâni, pneumonie. Mă simt ciudat! Plutesc asupra lumii parcă, văd mai clar sufletul unui om, mai ales al mamei. Îmi aduc aminte când eram mică, când tătucul mei era îmbujorat de licoarea desfrâului şi de bătăile primite. De câte ori nu mâncam zile întregi şi-l ajutam pe câmp şi chiar îi căram cărămizi? Săracu`, s-a stins cu lumânarea.”
„30 decembrie 1946. cred că am început să orbesc şi să-mi slăbească auzul. Totuşi, simt că domnişoara Rolandescu plânge. Cred ca te-am mâzgălit crunt, dar mai am puterea să scriu câteva rânduri. Durerea mă copleşeşte şi deja am avut un vis ciudat cu îngeri. Îţi mai povestesc mâine.”
Draga mea, acestea au fost ultimele rânduri scrise de fată, probabil că a doua zi a murit. Între filele jurnalului am găsit o scrisoare scrisă de domnişoara Rolandescu:
„7 ianuarie 1947. Anul va fi dureros, căci tânăra Ilincuţa…a murit. Răpusă de leucemie şi pneumonie, a lăsat în urmă acest preţios teanc de hârtii încărcate de sentimente. Am iubit-o mult, iar iubirea mea se revarsă acum pe mormântu-i încălzit de nea. S-a stins o luminiţă: Voiculescu Ilincuţa…”
Impresionant, nu? Pe lângă agenda aceasta, am găsit manuscrise minunate ale domnişoarei Alexandra Rolandescu. Aceasta cred că a fost casa ei.
Te invit pe la mine în vizită. Avem multe de văzut în casă, dar şi prin pitorescul oraş, Braşov.
Pupici, Ramona
{mosloadposition user10}
