note diplomatice semnate de Mihai-Răzvan Ungureanu
În curînd, în librăriile din ţară veţi putea găsi o nouă lucrare semnată de Mihai-Răzvan Ungureanu: Întotdeauna loial. Note diplomatice pentru o Românie modernă (2005-2007) (cuvînt înainte de Andrei Pleşu, prefaţă de Emil Hurezeanu, ediţie îngrijită de Ana Dinescu).
Cartea reprezintă o selecţie de acte, discursuri şi atitudini publice rostite sau semnate de Mihai-Răzvan Ungureanu în perioada în care a deţinut mandatul de ministru al Afacerilor Externe. „Nu neapărat în exerciţiul, ci oarecum în marginea exercitării funcţiei de ministru de Externe”, după cum observă jurnalistul Emil Hurezeanu.
De asemenea, există şi o secţiune substanţială de discuţii şi interviuri „cu toţi cerberii şi experţii de politică externă din mass-media, nu întotdeauna binevoitori, chiar dacă am putea presupune că politica externă este un teren mai consensual decît tranşeele politicii «dinlăuntru»”, punctează prefaţatorul ediţiei, care mai apreciază şi sănătoasa doză, bine controlată, de naivitate, faptul de a fi mereu informat şi destins, calităţi care-i ofereau posibilitatea lui Mihai-Răzvan Ungureanu de a „nu se teme nici de Turcescu, nici de Rodica Culcer şi, cu atît mai puţin, de Bogdan Chirieac”.
Răspunsurile la întrebările obiectiv incomode ale englezilor sau germanilor, în preambulul acceptării României la UE, sînt date de fiecare dată în cunoştinţă de cauză, iar acest lucru poate fi observat în fiecare pagină a interviurilor prezentate în carte.
Volumul reflectă activitatea fostului ministru de Externe într-o perioadă tensionată a politicii româneşti, în care România se pregătea să adere la Uniunea Europeană. Atît perioada de timp avută în vedere, cît şi calitatea pe care o deţinea la acea dată Mihai-Răzvan Ungureanu necesitau prezenţa a trei calităţi, „carente în viaţa noastră publică, dar bine ilustrate de autorul acestei cărţi”, după cum remarcă Andrei Pleşu: „Cea dintîi este dimensiunea culturală. O a doua calitate, care unora li se pare pur ornamentală, e politeţea. A treia calitate e un anumit simţ al oportunităţii şi al orientării politice”. „Sînt încredinţat, continuă Andrei Pleşu, că modul lui tonic de a se confrunta cu sine şi cu lumea din jur («nu veţi auzi de la mine o profeţie negativă» – spune el, la un moment dat, unui ziarist hărţuitor) va fi dublat mereu de luciditate şi discernămînt. Restul e destin. Şi va fi, deopotrivă, istorie, căci îi prevăd autorului o traiectorie publică de ordinul excepţiei”.
Cînd, în 1998, l-am invitat pe Mihai-Răzvan Ungureanu să devină secretar de stat în Ministerul de Externe, eram sigur că are toate calităţile necesare funcţiei cu pricina, dar eram, de asemenea, aproape sigur că demnitatea pe care i-o propuneam urma să fie un simplu episod din biografia sa. Cerusem unui ins studios şi şcolit să-şi amîne, un timp, proiectele academice pentru a sprijini un proiect obştesc. În ţările noastre, e prea devreme să lăsăm politica în mîinile politicienilor” – îmi spusese Bronisław Geremek, cînd îl întrebasem dacă i se pare utilă şi legitimă decizia unor intelectuali de a intra în politică. Eram convins că Răzvan îşi va asuma o asemenea angajare, dar că va recupera rigorile carierei universitare de îndată ce îşi va fi făcut datoria. M-am înşelat. N-aveam de unde să ştiu, atunci, că diplomaţia şi politica în genere erau, pentru el, nu simple dexterităţi anexe, conjuncturale, ci ingredientele unei vocaţii. (Andrei Pleşu)
O dovadă, nesolicitată, de narcisism?
La o privire mai severă, stîrnită de stropii fatali ai invidiei, această carte ar putea fi considerată şi o dovadă, nesolicitată, de narcisism. Nu se grăbeşte, cumva, un fost ministru atît de tînăr, cu mai mult viitor decît trecut, să-şi publice memoriile şi dovezile isprăvilor obşteşti? De obicei, aşa se procedează la senectute, cînd laurii proaspeţi se acomodează mai bine ridurilor frunţii uscate. Dar, după parcurgerea acestor pagini, îţi vei da seama, cititorule, că n-avem de-a face cu un descînt autobiografic. E aici multă informaţie obiectivă şi preţioasă, dintr-o perioadă dificilă pe drumul modernizării occidentale a României, fărîme din eforturile unui înalt demnitar dedicat, instruit şi briliant şi chiar imaginea în epură, ce-şi aşteaptă dezvoltările, a unui om de stat luminos şi responsabil. (Emil Hurezeanu)
Mihai-Răzvan Ungureanu este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi (1992). A urmat studii postuniversitare la Centrul pentru Studii Ebraice din cadrul St. Cross College, Universitatea Oxford, Marea Britanie (1992-1993) şi şi-a susţinut doctoratul în istorie modernă la Universitatea „Al.I. Cuza” (2004). În diplomaţie a debutat ca secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (1998-2001), deţinînd ulterior funcţiile de emisar special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (2001-2003) şi coordonator adjunct al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europene, cu sediul la Viena (2003-2004). În decembrie 2004 devine ministru al Afacerilor Externe, funcţie pe care o deţine pînă în martie 2007. Revine la Viena în martie 2007 în calitate de coordonator adjunct al Iniţiativei de Cooperare Sud-Est Europene pînă în decembrie 2007, cînd este numit director al Serviciului de Informaţii Externe.
Cartea va fi lansată în cadrul Tîrgului de Carte Bookfest 2008, sîmbătă, 7 iunie, ora 13.00. Alături de autor, la lansare va lua cuvîntul Andrei Pleşu şi Emil Hurezeanu.
{mosloadposition user10}
