de Christopher Dembik, Economist, Saxo Bank
Ultimele trei cicluri monetare de înăsprire ale Rezervei Federale
1994 – 1995: În acea perioadă, principala rată a dobânzii Fed a crescut cu 300 de puncte de bază până la 6%.
1999 – 2000: Principala rată a dobânzii Fed a crescut de la 4.75% to 6.50%. 2004 – 2006: În iunie 2004, Fed începe înăsprirea monetară ce va aduce dobânda de referință de la 1% la 5.25%. În timpul lunii ce a urmat primei creșteri, indicele dolarului a crescut la 2.29%, iar aurul a pierdut 3.35%.
Foarte mulți investitori visează la o relaxare cantitativă – valul 4 sau cel puțin la o primă creștere a dobânzii amânată pentru 2016 de Fed. Acesta ar fi un lucru pripit. Două argumente se impun ca susținere a status quo-ului:
Economia americană nu este îndeajuns de puternică pentru a crește dobânzile.
Nimeni nu poate nega faptul că economia americană nu și-a revenit la ceea ce era înainte de 2007. Presiunile salariale, rata de participare a forței de muncă în scădere cu 440 puncte de bază în comparație cu ceea ce era înainte de criză și o creștere economică mai slabă decât în ultimele faze de redresare, când SUA au putut anunța o creștere a PIB-ului de 4 dacă nu chiar 5% sunt principalii indicatori ce confirmă ideea unei economii mai lente și mai fragile. Așa cum arată și creșterea potențială mai slabă a PIB-ului (2% pentru perioada 2015-2025, în comparație cu 3% în 2000-2007), SUA intră într-un fel de stagnare economică. Nu e doar consecința capacităților de producție distruse ca efect al crizei economice din 2007. Este un fenomen mondial. Reflectă îmbătrânirea populației, încetinirea în productivitate, dar și schimbările structurale ce reformează economia ("uberizarea" pieței muncii, robotizarea industriilor, inovație peste tot, dar nu o inovație revoluționară). Politica monetară e capabilă să facă față acestei situații. Și-a atins limitele și e momentul ca politica bugetară să preia controlul.
O înăsprire monetară implică un risc pentru un nou declin în țările emergente.
Acest lucru ar trebui să fie inevitabil. Toate cele patru înăspriri din ultimele patru decade au sfârșit într-o perioadă tulbure pentru piețele emergente. De la criza din 2007, datoria în dolari a țărilor emergente a crescut mult, cu scadențe din ce în ce mai lungi. În 2014, erau îndatorate 100 de miliarde de dolari pe următorii 10 ani. Un status quo al Fed n-are norocul să încurajeze o reducere a gradului de îndatorare care nici măcar nu a început. Sfârșitul acestui ciclu de datorii cu siguranță nu va avea loc fără falimente și o altă criză financiară. Printre cele mai vulnerabile țări se află cele care nu au reușit să-și reducă dependența de petrol în ultima decadă în care prețurile petrolului au crescut puternic. După ce Kazahstanul a renunțat la paritatea valutei sale față de dolar pentru a o devaloriza cu 20%, multe țări ar putea fi forțate să facă același lucru în Africa, Asia Mică sau în Peninsula Arabă, ceea ce ar duce la o și mai mare volatilitate în Forex. Oricum, eșecul unora dintre țări (Africa de Sud, Brazilia, China, Turcia) nu ar trebui să umbrească succesul sau potențialul altora (pentru început Columbia, Peru, India, Filipine sau chiar Polonia). Țările care au derulat reformele structurale necesare în acești ultimi ani au mai multe șanse să se adapteze la o creștere a dobânzii din partea Fed care va fi, probabil, foarte progresivă, spre deosebire de ultimul ciclu ce a început în 2004.
Totuși, probabilitatea unei creșteri a dobânzii în septembrie e mai puternică decât s-ar crede în general. Nu există un moment perfect pentru înăsprirea politicii monetare, dar câteva argumente confirmă faptul că Fed poate începe în această lună dacă dorește. Iată cele patru argumente pe care le vedem noi:
Stricto sensu, Fed este pe cale să-și realizeze mandatul dual.
Cu o rată a șomajului de 5.1%, economia americană este foarte aproape de ocuparea integrală a forței de muncă. Intră în al șaptelea an de expansiune. Actuala perioadă de creștere este deja cu 16 luni mai lungă decât perioada medie de creștere din 1945. La fel ca pentru inflație, Fed aproape că și-a atins scopul pe măsură ce inflația, excluzând petrolul și energia, rămâne la 1.8%, aproape de ținta de 2%. Luând în considerare evoluția barilului, inflația este în scădere în mod semnificativ, dar această situație aproape de deflație este un factor extern asupra căruia banca centrală are puțină influență și nu poate fi singurul factor ce determină strategia politicii monetare a Americii.
Fed este în mod clar conștient de riscul creării unor bule speculative.
Chiar dacă prevenirea unor bule speculative nu este în mod oficial parte din mandatul dual al Fed, această preocupare legitimă este întărită de creșterea importanței finanțelor în cadrul economiei. Literatura economică ce datează de la începutul secolului anterior a subliniat deja necesitatea ca bancherii centrali să includă prețul asset-urilor financiare și al imobiliarelor pentru a avea o privire exhaustivă asupra inflației rele. Bulele speculative recente în cazul acțiunilor sau în sectorul imobiliar din câteva țări industrializate confirmă această necesitate. În Statele Unite, excesele ce au dus la criza din 2007 par să apară din nou. Multe prețuri ale acțiunilor sunt deconectate de bilanțurile companiilor iar cei care cumpără prima dată pot din nou să ia un împrumut de 97% din prețul proprietății pe care o achiziționează. Întoarcerea la o politică monetară mai ortodoxă implică pericole evidente dar cel mai important beneficiu ar fi că aduce înapoi valoarea ”reală” a banilor.
Condițiile de creditare vor rămâne flexibile pe mai multă vreme.
Chiar dacă o coordonare a politicilor monetare între principalele bănci centrale este doar o iluzie, asemenea cooperare există până la o anumită limită. Poate fi văzută în decizia Băncii Naționale a Elveției de a renunța, în ianuarie, la capacul pe care-l ținea de trei ani deasupra valorii francului elvețian, doar cu trei zile înainte de anunțul oficial al BCE despre relaxarea cantitativă. În eventualitatea în care Fed crește dobânzile în septembrie, tipărirea monetară globală va continua. Înăsprirea monetară în America va fi foarte graduală. În plus, BCE nu ar trebui să-și mărească dobânzile înainte de finalul lui 2016, cel puțin, iar Banca Japoniei este implicată într-un proces similar care nu intenționează să se termine curând.
Credibilitatea Fed depinde de asta.
O creștere a dobânzii în septembrie a fost prezentă în părerea generală de luni întregi și a dus la o repoziționare a portofoliilor în favoarea activelor exprimate în dolari încă de primăvara trecută. Orice pas în înapoi din partea Fed ar putea să-i slăbească credibilitatea, strategia de orientare spre progres, introduse cu greu în 2008, și susține ideea că tulburările pieței îi conduc deciziile. De vreme ce cazul francului elvețian a avut loc la începutul lui 2015, credibilitatea bancherilor centrali a fost destul de afectată. O creștere a dobânzii amânată ar putea estompa mesajul băncii centrale americane. În cazul în care Fed ar decide un status quo în această lună, poate din cauza situației din China, este greu de văzut cum ar putea aștepta creșterea dobânzii până la finalul anului. Fed ar ajunge să nu mai aibă argumente valide pentru a justifica această schimbare a strategiei.
