de Hanna Bota
Editura Cartea Românească anunţă apariţia unui volum inedit, descrierea unei călătorii extraordinare în Arhipelagul Vanuatu, o premieră absolută în diaristica românească: Ultimul canibal de Hanna Bota.
Hanna Bota a petrecut o lună în mijlocul băştinaşilor din Arhipelagul Vanuatu. Ca antropolog, ea ştie că trebuie să te asimilezi unei lumi necunoscute pentru a o cunoaşte mai bine pe a ta. A trăit alături de nepoţii canibalilor, în colibe din bambus şi frunze, s-a hrănit cu bucatele lor fruste, a aplaudat cîntecele şi dansurile lor, a locuit singură printre ei, fără a avea în preajmă oameni albi, şi a legat prietenii pe viaţă. I-au fost dezvăluite rituri şi practici ceremoniale, obiecte-tabu, pietre sfinte pentru închinare, legende sau pur şi simplu poveşti de viaţă. În final, a aflat nepreţuitul secret al proprietăţii asupra Timpului. Şi a mai avut o revelaţie: deşi a dispărut şi ultimul canibal din Pacificul de Sud, adesea îl vom regăsi în bătrîna lume ,,civilizată”…
„Hanna Bota ne propune o călătorie extraordinară, cum făceau, odinioară, eroii lui Jules Verne. Fără îndoială, totul este senzaţional: de la drumul către Vanuatu, pînă la studiul „noii geografii” pe care o cartografiază călătorul, omul de ştiinţă, femeia secolului XXI. Este, desigur, omul de ştiinţă care i-a citit pe cei mari ai călătoriilor, ai antropologiei şi, din cînd în cînd, vrea să şi-i asocieze în călătoria „lui”. Dar este şi scriitorul şi „aventurierul” care trăieşte intens Descoperirea. Am folosit majuscula, fiindcă itinerarul pe care ni-l propune scriitorul, antropologul şi omul religios Hanna Bota este o premieră absolută: niciun român n-a mai străbătut lumea în care a trăit, un timp mirabil, autoarea acestei cărţi.” (Cornel Ungureanu)
Hanna Bota s-a născut pe 7 iulie 1968, la Cluj-Napoca. Este licenţiată în teologie (1999) şi în filologie (2003), absolventă a unui master în etnologie şi folclor (2004) la Universitatea din Bucureşti şi doctorand în antropologie culturală la Universitatea de Vest din Timişoara. În prezent este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie Orală, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Poetă şi prozatoare, colaborează la diverse reviste din ţară şi din străinătate. A publicat mai multe volume de poezie – Candidaţi pentru ploaia tîrzie (1994 ), Dincolo de sine (1997), Ultimele poeme închipuite ale lui VV în transcriere imaginară de… (2003), Elogiul pietrei (2004), Jurnalul unui nabi (2007), Don’t play with the snakes (2008, antologie de poezie tradusă în engleză), Poeme pentru Yerutonga (2010) – şi proză – Tabla de şah (2006), Maria din Magdala (2007), Cronicile memoriei (2010). În 2010 a apărut traducerea în italiană a romanului Maria di Magdala (Edizioni Moderna, Ravenna).
De aseară, bărbaţii au reluat băutul kavei în nakamal. Poate că plecarea noastră în satul piticilor şi lipsa mea peste noapte, au redeschis drumul spre nakamal, însă acum bubuie pământul în urechi când măciuca loveşte puternic recipientul cu rădăcini. Munca aceasta o fac băieţii, ca un noviciat, o ucenicie, până vor avea şi ei dreptul, la 16-17 ani, să bea licoarea spiritelor şi să fumeze. Aduc rădăcinile din grădină (kava se plantează, nu se foloseşte cea care mai creşte în sălbăticie, are performanţe reduse), le curăţă de noroi, le spală de câteva ori cu multe găleţi de apă (ce s-ar întâmpla dacă apa ar trebui adusă de la o oră distanţă?). Apoi le taie, le pun într-un recipient şi le tot lovesc cu o măciucă, până se mărunţesc. Toarnă apă peste pasta albicioasă, o frământă cu mâinile, trec totul printr-o cârpă mai rară ca o strecurătoare. Zeama, pentru că nu e destul de tare, o trec de câteva ori prin terciul de rădăcini. Cu cât mai multe treceri, cu atât kava devine mai cafenie.
Se vorbeşte de kava tare, adică de kava neagră, care ucide. În mit, kava neagră a ucis şarpele din care apoi s-a născut cocotierul, dăruind fructul cel mai important pentru insulari. Astfel de kava a băut căpetenia Roy Mata, înainte de a fi ars, el, cleverul său (vrăjitorul care îndeplinea magiile), ataviul (asistentul), soţia lui şi cea mai tânără dintre soţiile lui Chief Roy Mata. Legenda circulă de 400 de ani. Roy Mata a fost un conducător puternic care a reuşit pentru o lungă perioadă, începând din 1650 d. Ch., să înfiinţeze un centru politic în nordul insulei Efate, să oprească luptele intertribale şi să impună pacea între triburi. A instituit o sărbătoare ceremonială ţinută din cinci în cinci ani, numită Natamate. Ca urmare a hegemoniei sale, a fost în mod deosebit respectat în timpul vieţii; moartea acestuia, deşi un suicid, este considerată un mare act ceremonial. Se ştie că era ales de spirite, condus de ele şi, crezând în intrarea sa în rândurile lor după moarte, a ordonat arderea sa de viu. Mormântul, care fusese considerat tabu, a fost deschis de cercetători, şi s-au găsit aici osemintele dispuse în două straturi: într-un strat inferior erau scheletele celor cinci amintiţi mai sus. Poziţia lor relaxată demonstrează că arderea a avut loc după consumul kavei negre care a decompensat activitatea oricărui muşchi. Legenda spune că după o sută de zile de la arderea acestora, zile ceremoniale pentru decesul oricărui şef de trib, groapa a fost acoperită de către cei din clan cu pământ, cu ocazia unei festivităţi aparte, apoi mormântul a fost pecetluit cu un dans ceremonial. În această a o suta zi, alte aproximativ cincizeci de persoane din clan au acceptat moartea prin ardere, determinate de acelaşi scop. Scheletele lor se găsesc în stratul al doilea al sitului. Toţi au ars, relaxaţi de consumul kavei tari, doar o singură femeie, probabil cea care a pus focul, ultima care a murit, a ars de vie. Picioarele ei sunt legate, mâinile – legate de cealaltă parte, trupul contorsionat şi craniul poziţionat lângă mâini arată că ar fi vrut, în ultima clipă, înainte de a arde, să se salveze.
Ţipetele bărbaţilor din nakamal arată că au consumat deja primul rând de kava. Vorbesc toţi deodată, atât de tare cât pot, aud des numele meu, aud România, aud Mario. Se ceartă. Ba nu, râd tare, înseamnă că nu e tensiune, dar nu pot să discern starea de spirit, limbajul apăsat mă derutează. Unii ies, vin, pleacă, aud paşi pe lângă căsuţă, e întuneric, nu văd nimic. Aprind lanterna, cineva se îndepărtează. Nu mi-e frică de vreun gest nesăbuit din partea lor, aici toţi ştiu totul, nu s-ar putea întâmpla nimic pe ascuns; în plus, am constatat că au o anume demnitate faţă de musafiri, faţă de cei care îi ajută, demnitatea ospitalităţii, a renumelui unui şef. Poate ideile acestea sunt doar în mintea mea, însă mă simt în siguranţă, nu mi-e frică. Mai ales dacă beau kava, bărbaţii devin total relaxaţi: după mai multe porţii, vocile se domolesc, se mai aude bocănitul loviturilor, dar glasurile lor se răresc şi devin toate mai reţinute, acum abia se mai aud, sunt prea relaxaţi ca să mai vorbească; sunt prea decompensaţi ca să mai poată face orice altceva, se cunosc proprietăţile de relaxare musculară pe care le are kava.
