O participanta la Vocea Frantei are rolul principal in „Familia Belier”

DE CE AȚI ALES ACEST SUBIECT?
Povestea aceasta m-a impresionat foarte mult. Aș fi putut face o motivație pentru alegerea acestui scenariu, dar adevărul este că alegerea mea a fost spontană, imediată, impulsivă. Fără îndoială că familia este un subiect universal și, de altfel, sunt numeroase filme cu acest subiect.

Tot ce-mi place și ce mă interesează, toate emoțiile primare, animalele… iubesc totul. Râsetele și zgomotele. Nedreptatea unei confruntări. Și, ca realizator, imi place că pot face o alegere între toate aceste lucruri care ni s-au dat. Iubesc comedia în egală măsură cu drama și îmi place să le amestec, exact ca în viață, când o situație dramatică dă naștere unei situații amuzante sau absurde. Povestea originală este scrisă de Victoria Bedos. După ce am acceptat să realizez proiectul, l-am recitit împreună cu ea și cu scenaristul Stanislas Carré de Malberg, îi am simțit nevoia să aprofundez subiectul. Mai întâi singur, apoi împreună cuThomas Bidegain… însă totul era deja acolo. Singurul lucru care lipsea, era să fac ca această poveste să-mi aparțină. Victoria Bedos vorbește des, în cartea ei, despre «micuța ei muzică ». Ca urmare, mi-am găsit-o și eu pe a mea, dar transpusă în imagini.

LA NIVEL PERSONAL, CE ANUME V-A ATRAS LA ACEST SUBIECT?
Tema despărțirii și apoi cea a separării. Există un mod de despărțire care să fie mai ușor? Cum poate fiecare să aibă spațiul său, propria libertate? Cum privim modul în care celălalt evoluează? Există și teama, care ne împiedică și ne limitează. Sfârșitul adolescenței reprezintă un moment cheie în viață: poate fi înfricoșător să vedem de la distanță această lume a adulților în care vom fi aruncați fără nicio plasă de siguranță: chiar și corpul, nu este modelat complet – este o vâstă care mă emoționează. M-a pasionat să exprim primele experiențe ale acestei tinere al cărei univers se dilată brusc. Drumul Paulei, înainte de a-și găsi vocația și de a-și asuma ceea ce urmează să i se întâmple, este drumul nostru, al tuturor. Va fi cel al copiilor și al nepoților noștri. Acela câtre ei înșiși. Ca părinți, noi îi lăsăm foarte greu pe copii să se desprindă, ne este teamă de fragilitatea lor, însă pentru ei, acest proces este necesar.

DESPRE ÎNTÂLNIREA CU LIMBAJUL SEMNELOR
Din punctul meu de vedere este un limbaj care coexistă cu cel al țării mele, al lumii noastre. Am întâlnit cu toții oameni care nu pot auzi sau care nu ne înțeleg, dar nu suntem dispuși să facem nici cel mai mic efort pentru a ne apropia de ei. Experiența mea personala este cu verișoara mea Mireille Deschenaux. Vedeam dificultatea cu care comunica cu ceilalti. Din fericire, familia ei este una unită și i-a fost aproape. Împreună cu ea, am încercat să rezolv această problemă, a diferenței. Când ne jucam, aceste diferențe păreau să dispară. Asta a făcut, de altfel, Alexeï Coïca, le profesorul surd care i-a învățat pe actori limbajul semnelor prin intermediul jocurilor. A fost genial din partea lui să adopte această metodă. Dă rezultate mult mai bune.

CA TOȚI ADOLESCENȚII, PAULA ÎȘI DOREȘTE O VIAȚÂ DIFERITĂ DE CEA A PĂRINȚILOR EI, IAR ACEST LUCRU CREEAZĂ TENSIUNE ȘI NEÂNȚELEGERE…

Nu știm daca ea își dorește cu adevărat o viață diferită de a părinților ei, nici măcar nu știm dacă își pune această întrebare. Viața pe care o duce are un ritm care pare firesc, până când talentul ei se dezvăluie… iar perspectiva pe care i-o oferă această descoperire poate aduce transformări majore în viața ei. Profesorul ei îi deschide o poartă, dar oare de una singura, ar fi fost capabilă de această descoperire sau oare ar fi făcut singură această alegere?

Mai degrabă părinții sunt cei care își doresc ca ea să urmeze drumul pe care ei l-au pregătit. În această poveste este un aspect foarte interesant: e ca și cum viața ar fi ales pentru ea. Va fi ea la înălțimea destinului? Va fi ea capabilă să profite de această șansă? Mie îmi place s-o văd oscilând, pusă în fața unor cărări neprevăzute, îmi place s-o văd pe Paula luptându-se, abținându-se și apoi dându-și frâu liber și intrând în ceea ce urmează să devină viața ei, chiar dacă este foarte departe de ceea ce părea că îi este destinat. Întâlnirile din viața noastră sunt decisive.

FILMUL ARATA O PERSPECTIVĂ DIFERITĂ: PENTRU FAMILIA BÉLIER, NORMALITATEA ÎNSEAMNĂ O LUME FĂRĂ SUNETE
Ce mi s-a părut amuzant la această poveste, este exact complexitatea răspunsului la întrebarea ce înseamnă normalitate. Știm că ceea ce vedem la ceilalți determină modul în care privim anumite lucruri, si catalogarea lor ca fiind normale sau nu. Avem obiceiul de a fi prizonierii unor concepții pe care le-am primit moștenire. La acest proiect am reușit să-mi dau seama că surzii nu se raportează la fel la ceilalți: ei sunt extrem de direcți, dacă există ceva ce nu le convine, nu se jenează și comunică acest lucru. Ei sunt direcți, îi interesează esențialul și asta poate fi neplăcut uneori. Cu toate astea, să admitem, instinctele primare sunt parte din noi și ne afectează în egală măsură, ei reușesc să comunice mai repede ce îi deranjează.

PAULA DEVINE PARTE DIN INTIMITATEA PĂRINȚILOR
De foarte tânără, Paula a fost aruncată în tumultul realitatății vieții.

Lumea surdo-muților este puțin cunoscută, aproape tabu, și e un lucru știut că e greu să se amestece cu ceilalți în mod firesc. Ca exemplu, scena de la doctorul ginecolog este foarte amuzantă, dar are și un factor destabilizator pentru criteriile noastre. Părinții sunt obligați să apeleze la Paula pentru a vorbi despre sexualitatea lor în cabinetul medical. Fără a fi impudici, Belierii au un anume mod de a se exprima, acesta îi caracterizează. Au această capacitate de a vorbi despre sexualitate fără tabu-uri.

CUM AȚI DESCOPERIT-O PE LOUANE, CEA CARE INTERPRETEAZĂ ROLUL PAULEI ?
Prin intermediul Agathei Hassenforder, directoarea de casting, am văzut între 60 și 80 de tinere. Căutam o actriță tânără care să poată cânta. Din nefericire, cea care mi-a plăcut cel mai mult, nu avea voce. În plus, aveam nevoie de cineva care avea emoție în voce și putea face asta în direct, pe platoul de filmare. Îmi doream să filmez corpul care cânta. Emoția se simte și în piele, cântecul devine parte din corp. Un prieten mi-a recomandat să văd o emisiune TV: Vocea Franței și așa am descoperit-o pe Louane.Fragilitatea ei este cea care m-a cucerit iremediabil. Are o grație, o maturitate de care nici măcar nu este conștientă. Sper să-și păstreze această prospețime cât mai mult timp. O eleganță incredibilă.

A EXISTAT UN ACTOR SURD ÎN DISTRIBUȚIA FILMULUI?
În realitate, Luca este surd. Este cel care joacă rolul lui Quentin, fratele Paulei. El nu avea niciun fel de experiență pe platoul de filmare sau cu camera. E un băiat vesel si inteligent, mereu pregătit, care dispune de o naturalețe seducătoare. Reperele lui au fost date peste cap de această nouă experiență de viață. A existat un Luca înainte de filmări și unul după ele. A fost minunat să-l vedem cum se dezvoltă și se transformă alături de noi.

CEILALȚI ACTORI CARE NU AU PROBLEME DE AUZ AU AVUT UN CONSULTANT SPECIALIZAT ÎN LIMBAJUL SEMNELOR?
Pentru un actor, este o șansă extraordinară să se pună în pielea acestor personaje. Cu toate că și Karin și François sunt doi actori extrem de talentați, în acest film, ei nu au avut de pronunțat nici măcar o propoziție. Totul a trebuit să fie exprimat prin intermediul mâinilor și al corpurilor lor. Este fascinant.

Am avut ocazia să colaborăm cu două persoane extraordinare: Alexeï Coïca și Jennifer Tederri. Primul este surd, este profesor de Limbaj al semnelor, iar cea de-a doua este interpretă. Două energii extraordinare care au ajutat extrem de mut filmul. Rolul lor a fost decisiv pentru realizarea producției. Alexeï este din Moldova îi trăiește în Franța doar de 5 ani; este incredibil de determinat și voluntar pentru că a trebuit să învețe franceză și limbajul semnelor folosit în Franța – ca o curiozitate, fiecare țară are propriul limbaj al semnelor. El este cel care le-a învățat pe Karin și Louane acest limbaj cu o răbdare, o energie și o bucurie contagioase. François a avut un profesor belgian, Fabienne Leunis. Actorii au repetat timp de 6 luni, într-un ritm susținut, de 4 ore pe zi. Au intrat în joc. În orice caz, nici n-au avut de ales. A fost obligatoriu să învețe fiecare secvență pe dinafară, extrem de corect. Și asta a simplificat foarte mult lucrurile în momentul filmărilor.

A FOST O EXPERIENȚĂ INEDITĂ PENTRU ACTORI, ÎN MOD SPECIAL PENTRU CINEVA TÂNĂR, CA LOUANE…
Limbajul semnelor este foarte complex, expresia feței trebuie să reprezinte semnul pe care actorii îl redau: în funcție de acestă expresie, semnul este perceput în mod diferit. Și pentru că fieare dintre ei este unic, gestica lui are un caracter unic. Este o adevărată aventură pentru un actor să înlocuiască cu gesturi lucrurile pe care le putea transmite prin voce. A fost mai greu pentru Louane, pentru că ea trebuia să traducă ceea ce spun părinții ei și să folosească și limbajul semnelor în același timp.Îi asta devine foarte complicat, pentu că sintaxa celor două limbi este foarte diferită. Louane a fost pariul nostru câștigător.

AȚI AVUT VREO CLIPĂ SENZAȚIA CĂ LUCRAȚI CU ACTORII ÎN MOD DIFERIT DECÂT LA ALTE FILME?
Nu au fost diferențe reale în regia filmului în ceea ce-I privește pe actori, dacă facem o comparație cu cei care au dialoguri vorbite. A ne exprima reprezintă un limbaj în sine. La fel cum un plan larg, cu un peisaj, fără text, vorbește spectatorului. Axctorii se manifestă ântr-o altă manieră, trasmințând propriile reflexii lumii din jur.

Ce mi-a plăcut foarte mult la subiectul nostru este faptul că handicapul familiei Bélier nu este nicidecum o barieră pentru ei. Tatăl vrea să participle la alegeri pentru că nu este de acord cu actualul primar. Nu contează câte dificultăți poate avea de întâmpinat, el ia atitudine și decide să se prezinte, spre bucuria Paulei, care acum are de executat o sarcină suplimentară.

Pentru că m-a preocupat identitatea și personalitatea fiecărui personaj în parte, am stabilit pentru fiecare ceva definitoriu.

Mama este o femeie cam invazivă, foarte prezentă, care are o foarte mare energie. Pe de altă parte, tatăl este mai împăciuitor, dar și mai posac. Din când în când mai are ceva de comentat și nu se ferește să facă asta. Fiul lor, Quentin, este în centrul familiei și reprezintă copilul care se descoperă. La finalul unei scene știam intuitiv în ce direcție urma să ne îndreptăm. Spre deosebire de alte filme, a existat o « muzică » a semnelor. Exista un fel de coregrafie, semnele sunt vizuale. Diferența mare față de o filmare obișnuită a venit la montaj, cu Jennifer Augé, alături de care am urmărit foarte mult ritmul impus de semne. Ea era mult mai specializată ca mine.

CARE AU FOST PRIORITĂȚILE CÂND V-AȚI PREGĂTIT PENTRU FILMARE?
Nu-mi place deloc să lucrez cu story-board-uri. În schimb, pregăteam mereu decupajele pentru ziua următoare. Nu-mi place să fiu obligat să filmez un cadru fix, așa cum e desenat pe o foaie de hârtie. În timp ce citesc scenariul, îmi notez ideile. Îmi place să realizez mișcările de camera în acord cu ceea ce transmit personajele sau contextul respectiv. De multe ori descopăr decorul în timp ce suntem în locul în care filmăm. În momentul în care ajung în acel loc (ideal cu cel puțin o săptămână înainte de filmare), lucrez direct cu decorul exact așa cum este, fără cabluri, fără proiectoare, lumini sau camera, iar apoi decorul final ia naștere împreună cu Olivier Rado. Colaborarea cu el mă îmbogățește, este foarte viu și creativ schimbul nostru de idei.

Imaginea și cadrul au fost tot timpul importante pentru mine. Am făcut fotografie mult timp și am lucrat mult în domeniul imaginii.

Chiar dacă totul este deja scris, iar filmul există deja în mintea mea, experiența dobândită mă învață să mă bucur de realitatea momentelor de pe platoul de filmare. Ideea unei scene nu valorează nimic dacă nu se potrivește prezentului.

DE CE L-AȚI ALES PE MICHEL SARDOU PENTRU REPERTORIUL PAULEI?
A fost ideea Victoriei Bedos în scenariul initial. Dacă vrem să vedem cine este unul dintre cei mai mari cântăreți care sunt prezenți în memoria colectivă, răspunsul este clar. În plus, cântecul lui Michel Sardou « Je vole » este exact ca viața Paulei.