· Premiul Nobel pentru Literatură (1962)
Săptămîna aceasta, în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu), apare un nou volum semnat de unul dintre scriitorii americani de referinţă ai secolului XX – John Steinbeck –, Cupa de aur (traducere din limba engleză şi note de Ioana Oprica).
Cupa de aur. Viaţa lui sir Henry Morgan, bucanier, cu referiri întâmplătoare la momente din istorie este primul roman al lui John Steinbeck, o biografie ficţională ce urmăreşte cu fidelitate viaţa dramatică a „regelui piraţilor” englezi, Henry Morgan, cunoscut şi ca unul dintre cei mai temuţi piraţi din Marea Caraibelor.
Scris în manieră realistă şi alegorică deopotrivă, nelăsîndu‑se împiedicat de rigorile stilistice dictate de timpurile care o inspiră, romanul poate fi citit în cheia căutării tragice, din viaţa unui om obişnuit, a averii, a faimei şi a iubirii.
Pustiind Coasta Cubei şi a Americii şi revărsînd teroare oriunde îi este rostit numele, Henry Morgan e mînat de o dorinţă de glorie şi putere fără hotar, fiind ruinat, în cele din urmă, de cele două mari şi mistuitoare pasiuni ale sale: să cucerească inima frumoasei La Santa Roja şi să pună stăpînire pe Panama, smulgînd „cupa de aur” din mîinile spaniolilor.
Romanul lui John Steinbeck este şi un loc al fanteziei capricioase, în care vrăjitorul Merlin îl poate îndruma pe Henry Morgan, iar căutarea Graalului din legendele arthuriene poate inspira o poveste plasată în secolul al XVII‑lea, în Marea Caraibilor.
„Pe măsură ce romanul îşi urmează cursul, personajul lui Steinbeck, Henry Morgan, evoluează din ce în ce mai mult ca un automat, calităţile umane precum compasiunea şi iubirea părăsindu-l – iată un amănunt ce aminteşte de Străinul lui Albert Camus.” (Kevin Hearle)
Carte recomandată de BookMag
John Ernst Steinbeck s‑a născut la 27 februarie 1902 în Salinas, California. Între 1918 şi 1925 urmează, cu întreruperi, cursurile Universităţii Stanford. După ce mai multe schiţe îi sînt respinse, Steinbeck debutează în 1929 cu un roman, Cupa de aur, al cărui protagonist este piratul Henry Morgan. În 1932 publică volumul de nuvele Păşunile Raiului, inspirat din viaţa fermierilor din Valea Salinas. Un an mai tîrziu, îi apare romanul Către un zeu necunoscut, iar în 1935, Cartierul Tortilla, urmat de Bătălia şi Nehotărîţii sorţi ai bătăliei (1936) şi clasicul Şoareci şi oameni (1937), ecranizat în repetate rînduri. În 1938 vede lumina tiparului volumul de nuvele Valea lungă. Pentru Fructele mîniei (1939) i se decernează Premiul Pulitzer. În următoarele două decenii publică Nopţi fără lună (1942), Strada Sardinelor (1945), Autobuzul rătăcit (1947), Perla (1947), La răsărit de Eden (1952), cartea sa cea mai îndrăgită, Joia dulce (1954), Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea (1957) şi Iarna vrajbei noastre (1961). În 1962, în urma unui lung periplu prin patruzeci de state americane în compania căţelului său, Charley, scrie volumul Eu şi Charley descoperim America. În acelaşi an i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură. John Steinbeck a mai scris eseuri (America şi americanii), reportaje, scenarii de film (printre acestea numărîndu‑se şi celebrul Viva Zapata). A încetat din viaţă la 20 decembrie 1968.
Fragment
Bătrînul Robert îşi iubea nevasta atît de sincer şi de atîta amar de vreme, că putea să gîndească lucruri usturătoare despre ea, fără ca acestea să‑i ştirbească în vreun fel sentimentele. În după‑amiaza asta, cînd ea venise acasă tunînd şi fulgerînd din pricina preţului unei perechi de pantofi pe care oricum nu şi‑o dorea, bătrînul Robert îşi dăduse frîu liber gîndurilor : „Viaţa ei e aidoma unei cărţi pline de întîmplări măreţe. Zi de zi, ea se ridică pe piscul unui extaz nemaipomenit, care are de‑a face cu nişte nasturi sau cu o nuntă din vecini. Socotesc că, atunci cînd o să‑i iasă în cale adevărata tragedie, nici măcar n‑o s‑o bage de seamă, pe deasupra nenumăratelor ei muşuroaie de furnici. Pesemne că‑i un noroc”, chibzuia el, după care îşi ducea gîndul mai departe : „Mă întreb, acuma, ce‑ar supăra‑o mai rău : moartea regelui însuşi ori pierderea unuia dintre purceluşii roşii pe care i‑a fătat scroafa”.
Mama Morgan era prea ocupată cu îndeletnicirile zilei, ca să‑şi bată capul cu aiureli abstracte. Cineva din familie trebuia să aibă spirit practic, altfel le cădea acoperişul în cap – şi ce pretenţii să ai de la o adunătură de visători ca Robert şi Gwenliana şi fecioru‑său, Henry ? Îşi iubea bărbatul cu un amestec straniu de milă şi dezgust, născute din nereuşitele şi bunătatea lui laolaltă.
Pe tînărul Henry, feciorul ei, îl adora, chiar dacă, de bună seamă, nu se putea încrede că ar avea cea mai mică idee despre ce e bine pentru el şi pentru sănătatea lui. Şi toată familia o iubea pe mama Morgan şi se temea de ea şi îi punea beţe‑n roate.
Le pusese masa şi potrivise flacăra în lampă. Micul dejun era pe foc. Acum căuta ceva de cîrpit, de parcă n‑ar fi cîrpit orice de cum se rupea. În toiul căutării după ceva de făcut, se opri şi aruncă o privire mustrătoare spre tînărul Henry. Era soiul acela de privire aspră, dar plină de afecţiune, care pare să zică : „N‑o răci el acuma, cum stă acolo jos, pe duşumea ?”. Iar Henry era încurcat, se întreba oare ce lucruri mai uitase să facă în după‑amiaza asta. Dar mamă‑sa înhăţă numaidecît o cîrpă şi se apucă să şteargă praful, aşa că băiatul se linişti.
Stătea rezemat într‑un cot şi se uita în gol, prin foc, drept în propriile gînduri. Amiaza lungă şi cenuşie, ce pătrundea în noaptea asta misterioasă, trezise în el doruri arzătoare, ai căror germeni fuseseră sădiţi cu multe luni în urmă. Jinduia după un lucru pe care nu îl putea numi. Poate că îl mişcase şi pe el aceeaşi forţă care adunase păsările în stoluri exploratoare şi care făcuse animalele să adulmece agitate în direcţia vîntului, după mirosurile iernii.
Tînărul Henry ştia prea bine, în seara asta, că trăise cincisprezece ani anoşti, fără să înfăptuiască nici măcar un singur lucru însemnat. Şi de‑ar fi avut mamă‑sa cunoştinţă de simţămîntul acesta al lui, ar fi spus : „Se maturizează”.
Iar tată‑său ar fi repetat după ea : „Da, băiatul se maturizează”. Dar nici unul dintre ei nu ar fi înţeles unde bătea celălalt.
Dacă judecăm după chipul său, Henry semăna aproape la fel de mult cu amîndoi părinţii. Avea pomeţii ascuţiţi şi fermi, bărbia severă, buza de sus mică şi subţire, ca a mamă‑sii. Dar, totodată, avea şi buza de jos voluptuoasă, nasul delicat şi ochii visători ; acestea erau trăsăturile bătrînului Robert, iar al lui era părul des şi aspru, vălurit pe spate ca nişte arcuri negre. Însă, cu toate că pe chipul lui Robert se citea o îndoială fără margini, în înfăţişarea lui Henry era o doză mare de hotărîre, asta dacă izbutea să găsească ceva asupra căruia să şi‑o îndrepte. Tustrei stăteau acum în faţa focului, Robert, Gwenliana şi tînărul Henry, ai căror ochi priveau dincolo de ziduri şi vedeau lucruri destrupate – iscodeau în noapte după spirite.
În pregătire: Cormac McCarthy, Marea trecere.
