Trei tigri trişti de Guillermo Cabrera Infante
La început de an, Curtea Veche are onoarea de a publica pentru prima oară în limba română volumul autorului cubanez Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri trişti. Cartea, halucinantă, vie, unică în spiritul ei, prezintă o poveste asemeni unui montagne russe, fără început şi fără sfârşit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens.
„Umorul, jocurile de cuvinte, caracterul cinematografic şi nostalgia stăruitoare a unui oraş care, de fapt, nici nu a existat vreodată, sunt ingredientele principale ale operei lui Guillermo Cabrera Infante. Havana din povestirile, romanele si articolele sale, Havana ce rămâne vie în memoria cititorului datorează, la fel ca Dublin la Joyce, ca Trieste la Svevo sau ca Buenos Aires la Cortázar, mai mult fanteziei decât memoriei autorului ei. […] Niciun alt autor de limba spaniola, cu excepţia poate a inventatorului satului Macondo, nu a mai reuşit să creeze cu atâta forţă şi culoare o mitologie citadină, aşa cum a reuşit cubanezul Guillermo Cabrera Infante.“ – Mario Vargas Llosa
„Trei tigri trişti este cel mai încântător/sexy/amuzant/zgomotos/inovator/evocator roman pe care oricine, chiar şi un englez, şi-ar dori să-l citească. Este o carte ca o Cuba Libre, ca un Daiquiri sau poate versiunea literară a băuturii căreia Silvestre îi spune «Mojito […] acea metaforă a Cubei. Apa, vegetaţie, zahăr (negru), rom şi răcoare artificială. Totul amestecat bine şi pus într-un pahar. Ajunge pentru sapte (milioane de) oameni.» Noroc.“ – Salman Rushdie
Kathie şi hipopotamul de Mario Vargas Llosa
Mario Vargas Llosa, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, este mai puţin cunoscut pentru piesele sale de teatru, aşa că, de data aceasta, Curtea Veche doreşte să vi-l prezinte pe faimosul reprezentant al Boomului hispanoamerican în ipostaza de dramaturg.
În Kathie şi Hipopotamul, intenţia autorului a fost să scrie “o farsă, împingând personajele până la punctul irealităţii, şi nu mai departe, pntru că irealitatea totală este plictisitoare”. Personajele piesei, Kathie Kennety şi Santiago Zavala, creează împreună un roman de aventuri în care povestea prinde viaţă la modul propriu pe măsură ce ambele personaje o îmbogăţesc cu propriile vise şi speranţe.
„Dacă în Lima anilor ’50, oraşul în care am început să scriu, ar fi existat o mişcare teatrală, este foarte probabil ca, în loc de romancier, să fi devenit dramaturg. Pentru că teatrul, de pe vremea când încă purtam pantaloni scurţi şi am văzut la Teatrul Segura o punere în scenă a piesei Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller […], a fost prima mea iubire. […] Deşi mi-am dedicat viaţa altor genuri de literatură, iubirea precoce pentru teatru nu s-a stins niciodată şi a continuat să pâlpâie acolo în umbră, dând dovadă în acest sens chiar piesele cuprinse în acest volum”. – Mario Vargas Llosa
Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa
Odiseu şi Penelopa este o adaptare a Odiseei lui Homer ce recreează principalele episoade ale acestei călătorii legendare. De-a lungul operei, Ulise îi povesteşte soţiei sale aventurile prin care a trecut în cei peste 20 de ani scurşi între momentul când a plecat pentru războiul troian până la întoarcerea sa în Itaca. În timp ce îl ascultă, Penelope se transformă în diferite personaje, precum nimfa Calipso, vrăjitoarea Circe, ciclopul Polifem sau Atena.
“Scrierea lor a fost o permanentă plăcere şi, în acelaşi timp, o lecţie de modestie şi de sinteză, căci, spre deosebire de romancier, care este atotputernic şi extrem de liber, autorul de teatru trebuie să-şi accepte condiţia de simplă piesă a unui mecanism în care actorii, regizorii, scenografii, la fel ca timpul şi mijloacele, joacă un rol principal în succesul sau eşecul spectacolului”. – Mario Vargas Llosa
Cheia de András Forgách
„Nu dintr-o întâmplare titlul acestei cărţi e Cheia. Cheia şi uşa, ca obiecte care intermediază, fac posibil accesul în spaţii interzise, care protejează, îndepărtează ori apropie, sunt motiv recurent în cele patru texte, toate plasate prin didascalii în spaţii închise. Vitellius e practic sechestrat, în măsura posibilului, de anturajul care-l îndeamnă să abdice, o camarilă ce se perindă pe uşă şi o controlează. Ospătarul bate la uşa Actriţei, o uşă neînchisă, lasată neîncuiată de ea însăşi, uşa de la apartamentul Bărbatului are o cheie, dar uşa, în sine, e hotarul dintre obsesia persecuţiei şi liniştea interioară a Femeii de serviciu. Relaţiile dintre cei doi fraţi din ultima piesă se învârt în jurul pretextului cheii, iar uşa apartamentului e un fel de capac al cutiei Pandorei, prin care intră toate nenorocirile. Dramaturgia lui András Forgách e una prin excelenţă a interstiţiilor, a între-lumilor, prin care circulă fluidele unei vieţi ce nu se ia excesiv în serios, deşi e definitiv roasă de nevoia contactului uman, a regăsirii şi salvării prin celălalt.“ – Iulia Popovici
„Una din marile virtuţi ale lui András Forgách este că scrie roluri incomplete: lasă un spaţiu generos de joc pentru actori. Este în acelaşi timp scriitor şi regizor, care gândeşte în dramă şi în teatru.“ – Tamás Koltai, Élet és irodalom, 18 noiembrie 2005
Semne lângă drum de Ivo Andrić
„Doamne, nu lăsa ca inima noastră să rămână pustie, ci fă – pentru că totul atârnă de voia Ta – ca întruna să dorim şi să sperăm, iar ceea ce dorim să fie bun şi temeinic, iar speranţa să nu ne fie deşartă. Fă ca obiectul dorinţelor noastre să fie mai înalt şi mai frumos decât viaţa noastră, iar noi să nu trădăm nicicând nădejdea de mai bine din pricina unor înfăptuiri efemere şi amăgitoare, care ne ascund zarea şi ne promit mincinos odihna. Fă-ne să urmăm drumul drept, cu vremelnice poticniri, dar cu tihnă şi glorie la capătul lui. Şi dă-ne înţelepciune şi curaj, de vreme ce ne dai ispite. Şi oriîncotro am merge şi am rătăci, nu îngădui ca la sfârşit să rămânem în afara atotcuprinzătoarei Tale armonii, căci asta ne dorim în fiece clipă, în fiece loc, cu fiecare părticică a fiinţei noastre.“
Ivo Andrić (1892–1975) s-a născut în oraşul Travnik din Bosnia-Herţegovina. În literatură debutează în tinereţe ca poet, iar la începutul anilor 1920 publică două cărţi de proză lirică — Nelinişti şi Ex Ponto. În perioada interbelică se face remarcat prin volume de proză scurtă şi de eseuri, iar în 1945 îi apar trei romane, elaborate în anii războiului — Podul de pe Drina, Cronică din Travnik şi Domnişoara. În acelaşi an este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia. În 1961 i se decernează premiul Nobel pentru literatură.
Scrierile i-au fost traduse şi publicate în numeroase limbi, de pe toate continentele. În limba română au apărut până în prezent primele două romane citate mai sus şi un volum de proze scurte intitulat Povestea cu elefantul vizirului, iar, în volum separat, nuvela de mai mare întindere Curtea blestemată.
Mirosul Puşcăriei de Ádám Bodor, Zsófia Balla
“Cât despre zona de graniţă, bineînţeles că nu întâmplător apare ea atât de des în scrierile mele. Oricum am lua-o, graniţa, cu împrejurimile ei, e un loc mult mai palpitant decât interiorul ţării. E o zonă fascinantă, plină de vrajă, locul unor aventuri misterioase, unde peisajul, cu toate adierile sale, e plin de tensiune. În zonele răsăritene ale Europei, aceste locuri erau împrejmuite cu garduri de sârmă ghimpată, închise cu bariere, cu pichete care se înălţau ameninţătoare peste şanţuri cu apă, unde până şi zburătoarele erau dubioase. Graniţele nu erau uşor de trecut, muritorii de rând nici nu se încumetau prin apropierea lor, iar gândirea celor care locuiau în apropiere sau chiar în zona de graniţă era determinată de o conştiinţă absurdă. Pentru că nu o dată s-a întâmplat ca graniţa să împartă în două o localitate, iar în asemenea cazuri oamenii stăteau de dimineaţa până seara cu ochii aţintiţi la o ţară străină”.
Bodor Ádám s-a născut la 22 februarie 1936 în Cluj. După terminarea liceului, a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru complot împotriva statului. A început să publice în 1965, iar din 1969 a devenit liber‑profesionist. În 1982 a emigrat în Ungaria, unde a fost redactor-şef la editura Magvetõ din Budapesta. Sinistra körzet (Zona Sinistra, 1992) a fost tradusă în 16 limbi, iar în 2004 criticii spanioli au declarat-o cartea străină a anului. Balla Zsófia, poetă, scriitoare şi jurnalistă, s-a născut la Cluj la 15 ianuarie 1949, unde a absolvit Academia de Muzică. Din 1993 trăieşte la Budapesta.
Biblioteca stranie de Ruxandra Cesereanu
“Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat nu numai de cărţile clasice, respectabile, faimoase, ci şi de opurile neobişnuite, ciudate, atipice, exotice — şi lista de calificative ar putea continua. Eu numesc aceste cărţi pur şi simplu stranii.
Dacă din cărţile clasic-faimoase cititorul reţine principii de viaţă, stări psihologice şi morale, cărţile stranii au atuul că năucesc, şochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare.
Astfel de cărţi sunt binevenite întrucât urnesc cititorul din tabieturi, îi distrug obişnuinţele şi îl fac să rediscute şi să testeze din nou tocmai actul lecturii şi structura unui roman. Şamanii mexicani au un sfat aplicabil şi în lectură: ei spun că moartea nu poate ieşi în calea unui om decât dacă acesta parcurge în fiecare zi unul şi acelaşi drum, în chip monoton, fără să se abată din calea sa. Doar omul care în fiecare zi va parcurge altfel drumul său (altfel, de fiecare dată), doar acela va putea evita moartea o vreme şi o va putea păcăli, întrucât moartea nu îl va putea surprinde pe acelaşi drum obişnuit. Cam aşa e şi cu lectura şi cărţile!
O bibliotecă stranie nu mizează doar pe bizareria subiectelor, ci şi pe competenţa şi performanţa stilului: fără măcar o minimă valoare estetică, un roman straniu nu e valid; sau cel puţin aceasta este cerinţa mea explicită de la romanele pe care le voi portretiza şi analiza în cartea de faţă. Ele nu se cuvin a fi doar bizare, ci şi bine (sau excelent) scrise”. – Ruxandra Cesereanu
Mircea Eliade. Istoric al religiilor de Natale Spineto
Mircea Eliade (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986) este unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai istoriei religiilor din secolul XX şi unul dintre istoricii religiilor care au influenţat cel mai mult cultura timpului nostru. La douăzeci de ani de la moartea sa, el continuă să dea naştere la dezbateri şi polemici. Cu toate acestea, o reconstituire punctuală şi completă a scrierilor, vieţii şi gândirii lui Eliade, care să pună în lumină formarea lui progresivă, clarificându-i cadrul cultural de referinţă, nu a fost încă efectuată.
Această lucrare propune o reconstituire a principalelor faze ale biografiei intelectuale a savantului român, o analiză a conceptelor cheie din gândirea sa (comparaţia, arhetipul, hermeneutica, simbolul) şi a două componente fundamentale ale formaţiei sale: relaţia cu „maestrul“ Raffaele Pettazzoni şi cea cu exponenţii aşa-numitei „gândiri tradiţionale“. Cartea doreşte să contribuie la efortul de a readuce dezbaterea în jurul personalităţii lui Eliade în planul care, în actualul stadiu al cercetărilor, cu mulţimea de materiale noi şi mai puţin noi de care dispunem acum, promite a fi cel mai fructuos: cel autentic istoriografic.
Anexele conţin transcrierea, traducerea şi comentariul schimbului de scrisori dintre Eliade şi un alt protagonist al studiilor religioase din vremea sa: Károly Kerényi (1897–1973). Epistolarul, inedit, documentează relaţiile, complexe şi adesea conflictuale, dintre două personaje care, având în comun opoziţia faţă de istoria religiilor de tip istoricist, prezintă în realitate mari diferenţe de orientare în analiza faptelor religioase.
Liderul şi amăgirea sinelui. Depăşirea problemei de Institutul Arbinger
Publicat iniţial în limba engleză de Institutul Arbinger, volumul de faţă a devenit rapid un bestseller internaţional, graţie nu doar subiectului abordat (de mare interes în special pentru afaceri), ci şi felului în care e scris (sub forma unor dialoguri, care alcătuiesc o parabolă).
Cartea conţine sfaturi pragmatice, aplicabile atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională, referitoare la relaţiile interumane. Mai concret, teoria cărţii afirmă că nu contează ce anume faci pentru alţii, ci motivul pentru care procedezi aşa. Asta, deoarece oamenii simt diferenţa dintre gesturile exterioare şi justificarea lăuntrică a interlocutorului. Şi dacă te prefaci, nu te vor urma. Dar cel mai amăgitor lucru este faptul că nici măcar tu nu-ţi dai seama de fisura logică ce te îndeamnă să te izolezi de ceilalţi, ca şi cum ai fi închis într-o capsulă. De acolo, aflat la adăpostul propriilor scuze, îi poţi învinovăţi pe cei din jur de tot ceea ce nu merge bine în viaţa ta. Începi să te trădezi pe tine însuţi. Nu te mai poţi concentra asupra obiectivelor stabilite. Trădarea de sine poate deveni un obicei.
Pentru a găsi ieşirea din capsulă şi a rămâne pentru totdeauna în afara ei, singura opţiune viabilă pe termen lung este aceea de a te transforma pe tine însuţi – atât ca persoană, cât şi ca lider. Iar această carte pune la dispoziţia cititorilor toate strategiile şi tacticile necesare pentru succesul relaţiilor interumane.
Arbinger este un institut internaţional care susţine organizaţiile, comunităţile, familiile şi indivizii, dar şi profesioniştii care lucrează în domeniu, în rezolvarea implicaţiilor negative cauzate de iluzionarea sinelui — o problemă destul de puţin cunoscută, dar foarte răspândită în lume.
Soluţiile prezentate de institut rezultă dintr-un deceniu de explorare a acestui domeniu, prin intermediul unei echipe internaţionale de experţi. Noua teorie, care s-a definitivat treptat, a început deja să pătrundă în conştiinţa publicului. Încă din anii 1990, Arbinger explică aceste noi cunoştinţe în faţa a numeroase persoane şi organizaţii din întreaga lume.
Teologia în contextul ştiinţei de John Polkinghorne
În orice moment al vieţii, fiecare dintre noi e situat într-un loc anume, care îi oferă o perspectivă anume. Nimeni nu poate privi lucrurile fără absolut niciun punct de vedere. Iar contextul este unul dintre cei mai importanţi factori în formarea opiniilor şi a discursurilor de orice natură. Contextul societăţii noastre este unul normat de ştiinţă – o evidenţă. În cartea de faţă, John Polkinghorne propune un model de a face teologie în contextul nostru de astăzi, cel ştiinţific.
John Polkinghorne s-a născut la 16 octombrie 1930 în Weston-super-Mare (Marea Britanie), a predat matematică 11 ani la Cambridge, după care a optat pentru studii de teologie, iar în 1977 a fost hirotonit preot în Biserica Anglicană. Din 1988 până în 1996 a fost preşedinte al Queen’s College (Cambridge). A activat ca membru al Comitetului pentru etică medicală de la British Medical Association, al Comisiei pentru genetică umană şi al Comisiei pentru doctrină în Sinodul general al Bisericii Angliei. Printre numeroasele premii şi distincţii acordate se numără şi Premiul Templeton, în 2002, pentru contribuţiile aduse la cercetarea dialogului dintre ştiinţă şi teologie.
Cărţile lui John Polkinghorne sunt traduse în 18 limbi, câteva dintre cele mai semnificative volume fiind: The Way the World is: The Christian Perspective of a Scientist (1992), The Faith of a Physicist (1994), Belief in God in an Age of Science (1998), The End of the World and the Ends of God (2000, cu Michael Welker), Science and Creation (2002), The God of Hope and the End of the World (2002).
Volumul Quarks, Chaos, and Christianity (1994) a apărut în traducere românească la Curtea Veche Publishing, sub titlul Quarci, haos şi creştinism. Întrebări pentru ştiinţă şi religie (2006).
Universul lui Dumnezeu de Owen Gingerich
Owen Gingerich (n. 1930) este un cunoscut profesor american, care a ţinut în trecut la Harvard cursuri de astronomie şi istoria ştiinţei. Posesor a numeroase titluri onorifice şi premii, îşi datorează între altele faima statutului de specialist în viaţa şi opera lui Copernic, despre care a scris numeroase articole în reviste de specialitate şi o lucrare de sine stătătoare: The Eye of Heaven: Ptolemy, Copernicus, Kepler, New York, American Institute of Physics, 1993. Alte lucrări pe aceeaşi temă: The Role of Erasmus Reinhold and the Prutenic Tables in the Dissemination of the Copernican Theory, 1973, The Book Nobody Read: Chasing the Revolutions of Nicolaus Copernicus, New York, Walker, 2004, An annotated Census of Copernicus’ De revolutionibus (Nuremberg, 1543 and Basel, 1566), Leiden, Brill, 2002 (Studia copernicana. Brill’s series, vol. 2), (împreună cu Robert S. Westman) — The Wittich Connection: Conflict and Priority in Late Sixteenth-Century Cosmology, American Philosophical Society, 1988.
Owen Gingerich este (din 1996) editor al publicaţiei Oxford Portraits in Science, astronom emerit la Smithsonian Astrophysical Observatory, membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, al Societăţii Americane de Filosofie, al Academiei Internaţionale de Istoria Ştiinţei şi face parte din „board of Trustees“ al Fundaţiei Templeton.
Lucrarea de faţă reprezintă sinteza conferinţelor Noble ţinute de savant în 2005, la universitatea unde a predat ani îndelungaţi, dar şi rodul unei remarcabile capacităţi de a antrena nespecialişti în chestiuni ştiinţifice.
