Mihai Giugariu – Văzut de sus
Mihai Giugariu este autorul unor romane şi culegeri de proză scurtă, care, în decursul lungii sale cariere de prozator, au întrunit aprecierea publicului şi a criticii.
Printre acestea, cel mai cunoscut este romanul Destine (1990, editura Cartea Românească, reeditat în 2003 de editura Vremea), care a fost încununat în 1992 cu Premiul pentru proză – ex aequo – al Academiei Române. Din lungul şir al celorlalte scrieri ale lui Mihai Giugariu, cititorii păstrează în memorie romanele Condotierul (1970, ed. Cartea Românească), Magdalena (1975, ed. Eminescu), O vacanţă atât de lungă… (1978, ed. Eminescu), Mesagerul (1983, ed. Eminescu), Barcă pentru paradis (2005, ed. Compania).
Nu sunt uitate nici culegerea de eseuri Nepoţii lui Anton Pann (1986, ed. Eminescu) şi culegerile de proză scurtă Fata şi Bătrânul (1968, Editura pentru literatură), Iubiri rele (1973, ed. Eminescu), Cină cu langustine (1987, ed. Cartea Românească).
Desigur că la un moment dat se iubeau, dar se ajungea destul de târziu la asta, s-ar putea spune cu un fel de sfială sau nesiguranţă, deşi nici unul din aceste cuvinte nu este exact. Ceea ce părea să fie însă şi mai ciudat era faptul că pentru restul nopţii nu mai împărţeau acelaşi pat. Fiecare se retrăgea într-un loc, care nu era totdeauna acelaşi, şi chiar dacă se întâmpla să rămână într-un spaţiu mare, cum ar fi podul mansardat, îşi luau câte un pat sau un divan jos, în locuri cât mai îndepărtate unul de altul, părând să-şi construiască astfel fiecare un spaţiu virtual, asemeni unui adăpost. Iar ciudăţenia mergea şi mai departe. În timpul nopţii, unul sau altul se scula, îl căuta bâjbâind pe celălalt, apoi se strângea lângă el, rămâneau aşa un timp ascultându-şi respiraţiile şi doar prelingându-şi degetele pe epidermele uscate care ar fi putut, dacă acuitatea auzului le-ar fi fost mai mare, să se audă foşnind ca nişte frunze vii, apoi se despărţeau, fiecare întorcându-se în culcuşul lui sau schimbându-le între ele.
{mosloadposition user10}
