Paddy Hopkirk, Timo Mäkinen şi Rauno Aaltonen au scris pagini de istorie atunci când au câştigat Raliul Monte Carlo în 1964, 1965 şi 1967. Acest trio a pus bazele unei lungi tradiţii a mărcii MINI pe scena sportului automobilistic. Şi în mod incontestabil, Mini Cooper S a fost calul de bătaie al anilor ’60.
Înainte ca Alec Issigonis să creioneze pe un şerveţel primele schiţe ale modelului Mini, era deja un bun prieten al celebrului designer al bolizilor de curse, John Cooper. Ultimul cumpăra de altfel motoare Morris pentru a le utiliza pe monoposturile din categoria junior şi din această cauză, Issigonis a ţinut cont de sfaturile sale atunci când a trecut la proiectarea propulsorului pentru Mini. Acest lucru demonstrează implicarea profundă a lui John Cooper în dezvoltarea proiectului Mini.
Pe măsură ce micul Mini prindea formă, Cooper devenea din ce în ce mai sigur pe faptul că maşina ar putea să-i ofere baza pentru un model de sport care să poată rivaliza cu Lotus Elite. El a încercat acelaşi lucru cu un Renault Dauphine, sub capota căruia a montat un motor Coventry Climax, dar a fost dezamăgit de comportamentul maşinii. Imediat ce a intrat în posesia unui Mini, a trecut la pregătirea primului prototip Mini Cooper, aliniat la startul Grand Prix-ului de la Monza cu Roy Salvadori al volan. Până şi călătoria spre Monza s-a transformat într-o veritabilă cursă, adversarul fiind cunoscutul pilot Reg Parnell, care mergea şi el spre circuitul italian cu un Aston Martin DB4. În Italia, micul MINI a ajuns cu o oră mai repede, înlăturând orice îndoială prind potenţialul său sportiv.
La scurt timp, Cooper l-a contactat pe Issigonis şi i-a propus dezvoltarea unui mic model GT de curse, pe platforma Mini. Dar Issigonis a fost reticent la această 
idee şi a considerat că Mini nu poate fi altceva decât un model de uz cotidian. Fără a fi impresionat de refuz, John Cooper avea să-l contacteze pe George Harriman, care se afla la conducerea BMC. British Motor Corporation a fost fondată în 1952 ca un consorţiu al constructorilor britanici Austin, Morris, MG şi Wolseley. Impresionat de ideea lui Cooper, Harriman a acceptat să susţină realizarea unei serii de o mie de unităţi Mini Cooper.
Motorul trebuia să aibă capacitatea cilindrică de maxim un litru. Din această cauză, Cooper a modificat cursa pistonului de la 68,3 la 81,3 mm şi a redus alezajul de la 62,9 la 62,4 mm. La un motor cu patru clindri, capacitatea rezultată era de 997 cmc, raportul de compresie fiind şi el mărit de la 8,3 la 9,0. Au fost adoptate supape de admisie ceva mai mari, în timp ce alimentarea era asigurată de un carburator dublucorp. Arborele cotit a fost şi el întărit, în vederea creşterii eficienţei. Cooper a modificat apoi rapoartele cutiei de viteze, pentru a obţine a creştere a vitezelor de vârf. Rezultatul final s-a tradus printr-un motor de 55 CP, capabil să ducă micul bolid la o viteză de 130 km/h. Pentru ca frânele să poată suporta creşterea de performanţă, Cooper a montat pe puntea faţă discuri Lockheed cu diametrul de 7 inch. Pentru pasionaţii curselor auto, noul Mini Cooper a venit la momentul potrivit, iar succesele sportive aveau să confirme că decizia lui Cooper a fost mai mult decât inspirată.
Între timp, Issigonis şi-a schimbat părerea şi a început să colaboreze cu John Cooper la dezvoltarea versiunii Cooper S. Plecându-se de la motorul cu cilindreea de 848 cmc, cu o cursă de 68,2 mm neschimbată şi un alezaj mărit la 70,6 mm, s-a ajuns la o capacitate de 1.071 cmc, încadrată în aceeaşi clasă de 1,1 litri (dar cu o cursă mai mică ce permitea atingerea unor turaţii mai mari). Noua versiune avea 70 CP la 6.200 rpm, iar turaţia maximă putea să ajungă până la 7.200 rpm!
După ce Rauno Aaltonen şi Paddy Hopkirk au terminat pe primele două locuri la clasă în Raliul Monte Carlo din 1963, la volanul unor Mini Cooper, britanicul avea să înregistreze primul succes monegasc în anul imediat următor, de această dată cu Mini Cooper S. Capabil să ajungă la viteza de 160 km/h, noul bolid avea şi 
o acceleraţie superioară, 13 secunde în loc de 19 de la 0 la 100 km/h. Bazele erau puse şi restul a devenit deja poveste, Mini reuşind să câştige în trei rânduri bătălia de la Monte Carlo.
Victorii istorice
Mini a obţinut primul succes competiţional încă din anul naşterii sale – 1959, când Pat Moss s-a impus în Mille Miglia National Rally la volanul unui Mini 850. La numai trei ani distanţă, în 1962, avea să furnizeze primele surprize la Monte Carlo. Cu Rauno Aaltonen la volan, micul automobil s-a angajat într-o veritabilă cruciadă, în care a avut un rol similar celui jucat de David în lupta cu Goliath. Şi în ciuda adversarilor aflaţi la volanul unor bolizi cu puteri mult mai mari, cu trei kilometri înaintea sosirii, finlandezul se afla pe locul secund în clasamentul general. Din păcate, ratarea unui viraj s-a terminat cu un tonou şi un incendiu fără urmări 
pentru echipaj. Dezamăgirea avea să fie uitată în 1963, când Aaltonen a obţinut victoria la clasă şi a urcat pe treapta a treia a podiumului în clasamentul general.
Dar se putea şi mai bine. În iarna din 1963 şi 1964, s-a mai obţinut un câştig de putere şi rezultatul avea să fie remarcat în Raliul Monte Carlo, unde Paddy Hopkirk şi Henry Liddon au obţinut o victorie răsunătoare. Se năştea legenda Mini. Iar triumful avea să fie repetat în 1965 de Timo Makinen şi Paul Easter, singurii care au terminat întrecerea fără nicio penalizare. Şi asta în condiţiile în care din cele 237 de echipaje aliniate la start, doar 35 au reuşit să ajungă la sosire.
1966 ar fi trebuit să consemneze un hat trick istoric, Timo Mäkinen, Rauno Aaltonen şi Paddy Hopkirk ajungând la final pe primele trei locuri! Dar cei trei aveau să fie descalificaţi după ce oficialii au considerat că sistemul de iluminat al maşinilor Mini nu este conform cu prevederile din omologare. O decizie care a scandalizat întreaga lume şi n-a făcut altceva decât să evidenţieze piloţii echipei Mini, care şi-au câştigat cu această ocazie renumele de “Cei Trei Muschetari”.
Dar Mini avea să-şi ia revanşa în 1967, când Rauno Aaltonen a obţinut cel de-al treilea succes în Principat, la două sezoane după ce devenise deja Campion al Europei.
În afara celor trei succese din Raliul Monte Carlo, cariera sportivă a modelului Mini Cooper include şi alte victorii celebre, cum ar fi cea din Raliul RAC 1965, Raliul celor 1000 de Lacuri în 1965, 1966 şi 1967, Raliul Acropole în 1967, Raliul Lalelelor în 1962, 1964 şi 1966, Cupa Alpilor în 1963 şi 1967, Raliul Alpilor Austrieci în 1966.
Sigur, Mini nu a strălucit doar în raliuri. În anii ’60, maşina şi-a demonstrat potenţialul şi pe circuitele de curse. În aprilie 1968, Niki Lauda a participat la prima sa cursă de coastă la volanul unui Mini, cu care a obţinut locul secund. După doar două săptămâni, avea să vină şi prima victorie, ce anunţa o carieră promiţătoare pentru viitorul campion mondial. Asemeni lui Niki Lauda, Graham Hill, Jackie Stewart, John Surtees, Jochen Rindt şi James Hunt sunt doar câţiva dintre campionii mondiali de Formula 1 care şi-au trăit prima experienţă competiţională la volanul unui Mini clasic.
