Catia Maxim
scriitoare
Avem şansa să vorbim limba română, bogată în nuanţe, voluptoasă ca o hetairă misterioasă şi, mai ales, savuroasă. Despre toate aceste atribute ale limbii materne, voi scrie însă cu altă ocazie.
Azi, mi-ar plăcea să vă invit la o ceaşcă de vorbă, aşa ca între prieteni, iar ca prieteni putem vorbi despre orice. Ipoteticul orice poate fi o iluzie însă, în momentul în care, eu nu aş reuşi să transmit o idee şi, intenţia mea, oricât de validă ar fi, ar deveni şchioapă.
Ceaşca de vorbă are aromă de comunicare. Primul gând legat de comunicare – despre care psihologii scriu cu plăcere, în timp ce noi, oamenii, ne plângem că ne dă bătai de cap – e legat de cuvintele Iuliei Hasdeu, o fată înţeleaptă: ” Lupt împotriva neputinţei pe care o simt în încercarea de a vă transmite întregul conţinut al ideii mele.” O asemenea dorinţă ne înfioară, dar câţi sunt cei care reuşesc să transmită întregul conţinut al unei idei? Dificultatea comunicării creşte când, discrepanţa între dorinţa de a transmite şi totodată emoţia faţă de reacţii sau pur şi simplu nepăsarea pe de o parte, şi rezultatele concrete ale actului de comunicare, pe de altă parte, creează un disconfort evident.
Observ cum tot mai mulţi – îndeobşte vehemenţi – sunt cei care consideră că acolo unde îşi au ei locul, nu mai e nevoie de nimeni, uitând că ceea ce transmitem nu e decât o nuanţă din multitudinea de nuanţe ale aceleiaşi idei. Dacă nu acceptăm o asemenea evidenţă, nu putem nimeri nici o ţintă. O astfel de acceptare presupune recunoaşterea supremaţiei bunului simţ care nu are nimic de-a face cu isteriile limbajelor de tipul: ”noi ştim, ei nu ştiu, noi suntem deştepţi, ei sunt proşti, noi suntem puţini, ei sunt mulţi, noi simţim, ei sunt nesimţiţi, noi suntem oameni, ei sunt animale etc.” Einstein spunea hâtru despre bunul simţ că ”este o colecţie de prejudecăţi dobândite până la vârsta de optsprezece ani.”
Transmitem o parte din idee, chiar dacă ne dorim mai mult. Acceptăm sau nu, tot aia e, că ideea/opinia personală nu rezonează perfect în armonie plicticoasă sau divină cu ideea/opinia celorlalţi. Există însă şansa ca ea să rezoneze totuşi cu o singură persoană. Dacă opiniei personale i se alătură – chiar şi prin contrast- opinii diferite , dobândim informaţie şi experienţă. Ştim să ascultăm?
Aprecierea gradului de comunicare eficientă are în vedere realitatea conform căreia dezbaterile pornesc de la punctul zero, echivalent cu acceptarea reperelor valorice, morale şi spirituale ale umanităţii. Dezbaterile sunt aerul proaspăt de care avem nevoie, numai să nu se transforme în stări conflictuale. Un astfel de model nu e la îndemâna unui popor atât de năvalnic temperamental , cum suntem noi, românii. Legenda legată de ciobanul din Mioriţa care se resemnează în faţa unei posibile morţi, provocate de un seamăn de-al lui, cu gustul fatalităţii poetice, mi s-a părut de multe ori neverosimilă. Nu pentru că nu m-a emoţionat baciul moldovan – ca etalon de înţelepciune, ” şi de-o fi să mor….”- , ci pentru că mi s-a părut a fi mai degrabă un model propus de creatorul popular pentru a reechilibra balanţa. Latinitatea – dar suntem şi daci -, peste care s-au suprapus când miasme, când miresme ale Orientului, toate la un loc l-au creat, într-o notă fatal fanariotă, pe contemporanul care nu mai are răbdare şi disponibilitate de a asculta, de a accepta opinii diferite. Tot mai mulţi şi mai vehemenţi sunt cei care vor să-şi instaureze imperiul, într-o societate aflată în degringoladă , o societate în care revoluţiile morale nu sunt nici pe departe încheiate!
Comunicarea are nevoie de parteneri ce admit sincer că adevărurile sunt parţiale, relative. Dezbaterile devin antrenante, interesante, când puncte de vedere contrarii sunt susţinute cu bun simţ, cu umor, cu detaşare şi în respectul interlocutorului, oricât de diferit ar fi el. Când dezbaterea ajunge la limita conflictuală, se impun retragerile cuminţi, senine, pline de speranţa că va exista o dată viitoare care va face posibilă comunicarea. Aş putea să scriu pagini întregi despre cei care acceptă teoretic asemenea principii, dar când sunt în toiul unor dezbateri adoptă atitudini contrare. Amuzante şi dezolante în acelaşi timp sunt situaţiile pe care le găsim în politică şi să nu vă surprindă şi în …atelierele literare. Sunt două exemple din mulţimea ce pot fi date.
Comunicarea eficientă inventariază problemele care macină comunităţile printr-o abordare coherentă, pornind de la exemplul personal: ce anume realizăm fiecare la locul nostru şi apoi intenţia de remodelare, de rezolvare al problemelor inventariate. Când e cazul să demolăm ceva , ne luăm măsuri de precauţie, astfel încât să nu existe pierderi colaterale. M-au fascinat dintotdeauna construcţiile şi demolările. O dată am avut privilegiul să asist la demolarea unei clădiri. Era multă lume adunată ( aşa cum vedem deseori la televizor), la o distanţă apreciabilă de clădirea ce urma a fi demolată. Mă uitam curioasă la mulţimea strânsă în acel loc. Pe chipul oamenilor se citea emoţia şi era evidentă starea de armonie colectivă, o anume graţie divină a mulţimii. Oamenii adunaţi erau o singură entitate căreia i se comunicase perfect că acea demolare e inevitabilă, că ea trebuie realizată pentru binele comunităţii. Asistam la o demolare utilă. În locul respectiv urma să se amenajeze un parc imens. Clădirea demolată fusese mai demult un penitenciar. De câte ori îmi vine în minte acea amintire, o iau ca pe un etalon de comunicare totală. Sigur că poate fi şi o poveste … Poveştile sunt însă şi ele căutate de …suflet.
Comunicarea e vitală şi nu o boierie, un atribut al celor care se laudă că-l citesc şi înţeleg pe Eliade sau Cioran. Comunicarea e facilitată de cărţi, dar îşi găseşte adevărata menire când se realizează nemijlocit între oameni diferiţi (educaţie, cultură, apartenenţă socială etc.), ajutată fiind de limbaj/cuvânt, haină decentă sau indecentă a gândirii.
Calamităţile umane au pornit de la lipsa de comunicare şi e nevoie de un abecedar al ei. Pentru unii pare o floare la ureche: ei au senzaţia că reuşesc să comunice, mulţumindu-se cu acceptări din categoria apă de ploaie: eu sunt de parerea lui X sau părerea mea e că X are dreptate. Ne mai amuzăm cu oarece tristeţe, văzând în jurul nostru încrâncenarea fără vârstă , tradusă sub formă de sentinţe, aşa cum instanţele de judecată decid şi dau soluţii (nu de puţine ori discutabile în justiţia românească). Cum ar trebui să procedăm în astfel de situaţii? Să rugăm, să atenţionăm că e posibil să fie vorba de licori contrafăcute şi nu de adevăruri? Să atragem binevoitor atenţia că nu e suficient, ba uneori chiar devine suspect când avem mereu dreptate? Din nu ştiu ce motive străine de natura umană sunt tot mai mulţi cei care-şi alcătuiesc comunităţi bazate pe similitudini de opinii de genul de la naşul pân’ la finul.
Poate că nu e prea relaxantă ceaşca mea de vorbă, tema e însă esenţială. Mai subliniez doar că eficientă e comunicarea ce invită la dialog, la dezbateri, în nici un caz la consens. Reafirm complexitatea comunicării, faptul că e greu să comunici, dar nu imposibil. Dificultatea comunicării generează tot felul de situaţii uneori hilare, alteori conflictuale şi nu de puţine ori exprimăm o anume idee, iar cei ce o receptează au înţelegeri diferite, ba chiar se poate întâmpla să se înţeleagă cu totul altceva , iar expresia unde dai şi unde crapă pare a fi, în acele situaţii, cea mai potrivită.
Dar oricât de dificil e să comunicăm unii cu alţii singura soluţie e să comunicăm.
Catia Maxim: Încă un pas (editura Echinox, Cluj, 2007), Clipe salvate (editura Nicol, Bucureşti, 2008), Ghici pe cine iubesc eu? (editura SemnE, Bucureşti, 2009) {mosloadposition user10}
