Curtea Veche Publishing vă invită la evenimentul de lansare a cărții Iertaţi-mă că nu sunt japonez de George Moise miercuri, 11 mai, începând cu ora 18.30 la Librăria Cărtureşti – Ceainărie (str. Arthur Verona 13). Lansarea va avea loc în prezența d-lui Tomohiko ONODERA, Secretar II, Ambasada Japoniei și a d-rei Seiko TAKESONO, Secretar III, Secția de Cultură a Ambasadei Japoniei, alături de care vor lua cuvântul Camelia BAȘTA, Președintele Asociației Rădăcini Culturale și Grigore ARSENE, Director General al Editurii Curtea Veche. Evenimentul se va încheia cu un concert la shamisen susținut de Yuki TAKAGI.
Iertaţi-mă că nu sunt japonez nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător care îşi găseşte ţărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să-şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă“.
Cartea reprezintă debutul literar al lui George Moise, plecat în Japonia în 2008, după o viață plină de experiențe în domenii cât se poate de diferite. "Iertaţi-mă că nu sunt japonez"… spune autorul, la început, cu vinovăţie, cu oarecare ruşine pentru ceea ce nu este, iar mai apoi sentimentul de culpă se transformă uşor în ironie. Nihon jin ja nakute, gomen nasai spunea el, apoi continua: "Uneori mi-aş dori să fiu japonez, să mă pot preface şi să nu am nevoie să comunic. Dar nu mă pot abţine să nu râd în hohote sau să nu plâng când îmi vine. Asta sunt, o corcitură latino-balcanică, un lord vagabond cu rădăcini din Dâmboviţa, cu dor de ducă în sânge, înţărcat cu praf de Colentina şi sunet de acordeon, îmbătat cu vise şi pe deasupra smintit şi de câteva umblări prin lume".
Toate încasările obținute ca drepturi de autor din vânzarea acestei cărți vor fi donate de către autor victimelor cutremurului din 11 martie 2011.
Volumul Iertaţi-mă că nu sunt japonez este disponibil începând de săptămâna trecută în librării, de unde poate fi achiziționat la prețul de 24 lei. Cartea poate fi găsită și pe site-ul www.curteaveche.ro cu prețul de 20 lei.
Iertaţi-mă că nu sunt japonez nu este un jurnal de călătorie, ci mai degrabă povestea unui fost călător, care îşi găseşte ţărmul. Este povestea unei Japonii văzute prin ochii unui om care încearcă să se adapteze şi să şi creeze un spaţiu pe care să-l poată numi „acasă“.
Iertaţi-mă că nu sunt japonez… spune autorul, la început, cu vinovăţie, cu oarecare ruşine pentru ceea ce nu este, iar mai apoi sentimentul de culpă se transformă uşor în ironie. Nihon jin ja nakute, gomen nasai spunea el, apoi continua: „Uneori mi-aş dori să fiu japonez, să mă pot preface şi să nu am nevoie să comunic. Dar nu mă pot abţine să nu râd în hohote sau să nu plâng când îmi vine. Asta sunt, o corcitură latino-balcanică, un lord vagabond cu rădăcini din Dâmboviţa, cu dor de ducă în sânge, înţărcat cu praf de Colentina şi sunet de acordeon, îmbătat cu vise şi pe deasupra smintit şi de câteva umblări prin lume“.
Japonia pare a fi un test greu de trecut în materie de adaptare. Autorul s-a reîntors pe băncile şcolii să înveţe limba, a schimbat tot felul de joburi (de la fabrica de legume până la predarea englezei copiilor de cinci ani, de la spălat vase la figuraţie pentru televiziune), a experimentat distracţiile locului (de la karaoke la barurile cu hostesse), s-a înghesuit în trenuri la oră de vârf, a făcut tot ce se putea face să ia formă bizară a locului. S-a căsătorit…
„Dacă aş fi un personaj, care e de fapt povestea mea? E spectaculoasă? Nu. E povestea simplă a unui om care încearcă să citească ziarul. Şi timp de un an, învaţă semne şi cuvinte. Îl despart o mie de semne neştiute de ziua în care va deschide un ziar şi va citi. Atâta tot. Nu e un erou.“
Despre autor
După cum ironic se autodescrie, CV-ul lui arată ca „faianţa băii unuia care a făcut clismă cu guaşe”, un amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri, experienţe şi scurte regăsiri. Născut pe 19 octombrie 1974 în Bucureşti, deşi se simte un intrus în lumea cifrelor, George Moise urmează totuşi secţia de matematică-fizică a Liceului Mihai Viteazul şi apoi cursurile Facultăţii de Fizică a Universităţii Bucureşti. Renunţă după nici un an pentru a studia actoria la Universitatea Hyperion, de unde se retrage iar, picând apoi, de patru ori consecutiv, examenul de admitere la secţia de actorie a UNATC.
Lucrează o vreme în presă, la revistele Liceenii şi Cutezătorii. Colaborarea cu obscura revistă de cultură Revanşa îi deschide gustul pentru proza scurtă. Cochetează şi cu radioul, ca publicist comentator la Radio România Tineret, apoi ca scenarist la Redacţia Teatru şi Divertisment.
Absolvă pe rând Şcoala Superioară de Jurnalistică, apoi secţia de scenaristică a Facultăţii de Film a UNATC. Obţine Premiul Criticii şi Premiul Publicului la Festivalul Studenţesc CINEMAIUBIT pentru O zi din viaţa lui Vasile Marinuş, respectiv Ciocolată.
După trei ani de „detenţie” în publicitate, îşi dă demisia şi se îmbarcă pe un vas de croazieră ca fotograf, experienţă care avea să-i schimbe, radical, existenţa. În 2008 se mută în Japonia unde are diverse joburi ca muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, şofer, traducător, bucătar, fotograf.
Iertaţi-mă că nu sunt japonez este debutul său literar oarecum târziu, povestea adaptării (sau a inadaptării) în Japonia, suma experienţelor primului an într-o cultură total diferită sau un alt amestec bizar de căutări şi rătăciri, eşecuri şi scurte regăsiri.
Fragmente din carte
"Când am auzit prima oară de love-hotel, mi-am imaginat o speluncă ordinară, un soi de han odios cu o ţigancă grasă la recepţie, molfăind în colţul gurii un chiştoc fleşcăit de Carpaţi, care te ia cu: „Ia zi, nervosule, cât stai la babardeală?” Nu. Nimic din toate astea. Singurul lucru murdar dintr-un love hotel sunt gândurile…. În rest, totul e inhibant de curat. Love hotelul a apărut în Japonia ca urmare a lipsei de spaţiu. Casele mici, familie mare, lucrăm până târziu, vrem iubire. Deci mergem la love-hotel. Pe scurt, prin ce se diferenţiază un love-hotel de un hotel normal? La un love-hotel, pe lângă faptul că te poţi caza toată noaptea, ai opţiunea să închiriezi o cameră doar pentru câteva ore. De obicei, love-hotelurile au o temă: am fost odată la unul care se numea Water Hotel si peste tot curgea apă, pe pereţi, la recepţie, în hol… Când am intrat în cameră, la televizor rula un documentar cu viaţă subacvatică… Cel mai tare a fost unul la care am fost anul trecut, care se numea Christmas Hotel. Şi ca atare, tot hotelul era decorat de crăciun: pe balcoanele exterioare se căţărau moşi crăciuni, în interior totul era roşu, brazi împodobiţi, cântau colinde… şi afară era martie. Inutil să spun că aşa era tot timpul anului. Ce mai au love-hotelurile: în primul rând discreţie. Nu-ţi cere nimeni buletinul la recepţie (de multe ori nu e nimeni la recepţie, îţi alegi cameră şi intri; ca să ieşi, trebuie să plăteşti la un fel de bancomat). Ar mai fi în plus: jacuzzi în loc de cadă, cu televizor în baie, un alt televizor cât toate zilele în cameră, canale speciale pentru Ojisan (ăştia trecuţi de 30), lumină cu intensitate variabilă şi culori la alegere şi două prezervative la căpătâi, în caz de orice.
Până să găsim un love-hotel în seara aia, ne-am fâţâit o vreme, am intrat într-un soi de Unirea Shopping Center (pentru ploieşteni, un fel de Omnia de altă dată) în care produsele erau parcă expuse fără nici o noimă, de la electrice şi electrocasnice, la tot felul de nimicuri; raionul sex-shop era lângă cosmetice, ciorapi lângă produse alimentare… Am trecut apoi pe lângă dughenele unde mănânci oden (un fel de mâncare tradiţională japoneză) şi bei sake, ale căror acoperişuri de tablă ruginită contrastau puternic cu clădirile de birouri din zonă, apoi am căutat unde să stăm. Love Hotelul din seara aia nu avea nici o temă, era ca toate celelalte, cu televizor mare, cu baie cu jacuzzi, cu televizor, la care nişte domni respectabili picurau cu ceară o altă doamnă, tot respectabilă, legată fedeleş, ca un muşchi ţigănesc. Dar un lucru merită menţionat. Când deschideai uşa la toaletă, capacul se ridica şi în boxe începea o nocturnă de Chopin."
Unde rămăsesem? Anul Nou. Japonezii au multe sărbători, pe care o să le amintim mintenaș, dar de departe, cea mai importantă rămâne Anul Nou. Atât de mult se investește material și emoțional, încât revenirea la depresia de zi cu zi e cruntă. Jale mare.
A doua luni din ianuarie e un soi de sărbătoare a majoratului (20 de ani). O încântare pentru ochiul ridat de bărbat: se îmbracă fetele în kimonouri, se coafează mai dihai ca hostessele, of și mi ți se umplu străzile de trufandale care bocăne sfios cu papucii lor de lemn de colo colo. Trece și asta.
11 februarie, Ziua Întemeierii Țării, să trăiască!
Nu-i zi liberă, dar e oportunitate de marketing: Valentine´s Day, grețos ca peste tot. O singură chestie care-i mai salvează: aici se dăruiește (în afară de plușuri și pernuțe) ciocolată.
Echinocțiul de primăvară. Da, și asta e sărbătoare națională. Ora nu se schimbă, japonezii n-au nevoie de pretexte de-astea ieftine să se ducă la muncă.
De pe la jumătatea lui martie până pe la jumătatea lui aprilie înfloresc cireșii (cu mici diferențe pe longitudine). Nu-i sărbătoare națională, dar măcar le mai trece de urât. Privitul Florilor (Hanami) devine o activitate din zonă entertainment, ca mersul la film, mersul la mall sau grătarul de Paști la Cernica.
Se scutură cireșii (că despre asta e vorba, efemeritatea vieții, așa-i lumea trecătoare, bate-un vânt, mai cade-o floare, așa-s florile, se scutură, omu´ râde sâc, se bucură, mai tată, mai…), vine Golden Week. De pe 29 aprilie până pe 5 mai, după cum urmează: ziua de naștere a fostului împărat Showa, Ziua Constituției, Ziua Verde – sărbătoare a comuniunii cu natura în care i se arată recunoștință pentru tot ce oferă, Ziua copilului. Nu e pe 1 Iunie ca la noi și nici 1 Mai nu au. Ziua muncii e ceva mai încolo.
A treia luni din iulie, Ziua Mării. Ca și în Ziua Verde, îi se arată mării gratitudine pentru tot ce oferă (mai mult sau mai puțin de bunăvoie). La cât mănâncă japonezii din ea, cred că mulțumirea asta a lor e mai mult un fel de Săru´ mâna pentru masă. (O mică paranteză pentru cei cărora le curge prin vene untul stricat de-l arunca ăia de la Green Peace în baleniere: nu le iau partea, dar japonezii omoară ceva mai puține balene decât hăcuie băieții de prin Danemarca. Asta ca să nu mai amintim de Groenlanda. Insulele Feroe. Islanda. Norvegia.)
A treia luni din septembrie, Ziua Vârstnicilor. Nu înseamnă că în restul anului nu sunt respectați, numai că astăzi li se arată ceva mai multă venerație, în trenuri li se cedează două locuri în loc de unul, bătrânele neajutorate sunt trecute strada de două ori, iar bunicilor li se aduc două căni de apă în loc de una.
Liberté, égalité, fraternité, dacă am sărbătorit echinocțiul de primăvară, e păcat să nu dăm liber și de ăla de toamnă. A doua luni din octombrie, Ziua Sportului și a Sănătății, sănătate-n trup, sănătate-n cap, foaie verde plop, pică apa-n beci, dacă ați ști câți au nevoie de asta pe aici…
3 noiembrie, Ziua Culturii, 23 noiembrie Ziua Muncii și a respectului pentru cei ce muncesc că altfel n-au de unde să dea o căruță de bani pe trenuri și chirii, 23 decembrie Ziua Împăratului, banzai, banzai, de trei ori banzai! Apoi iar Anul nou. Iar depresie. Românii intră în depresie că rămân fără bani, japonezii ar avea cu ce să petreacă, dar ei rămân fără pretext.”
