Nu e cazul să stau lângă Loredana. Rănile sunt evidente. Au dat şi au fugit? Cel mai posibil scenariu ţinând cont că au găsit-o într-o ghenă, aruncată ca pe o rufă murdară. Probabil au fost convinşi că au ucis-o. Doctorul mi-a confirmat că pulsul îi era slab când au adus-o. A pierdut mult sânge, iar hemoragia internă aproape că a ucis-o.
– Îşi va reveni? am întrebat eu.
El dădu apatic din umeri. Ştiam prea bine că şansele ca să-şi revină sunt mici, dar, în acelaşi timp, aveam nevoie de o confirmare sau o infirmare. Ar fi trebuit s-o întreb mai multe, poate că acum aş fi avut ceva clar în cap. O pistă. Un indiciu. Încă nu vreau să cred că Victor e vinovat, trebuie să-i acord prezumţia de nevinovăţie până la proba contrarie. Cel puţin aşa simt că trebuie să fac pentru moment.
Mihai Iordache, şeful meu, apăru în uşă şi mă săltă de-o aripă. N-am avut timp să ripostez sau să-mi dau seama ce se întâmplă. Arăta tumefiat.
– Să ştii că un somn din când în când nu ţi-ar strica, îi explic binevoitoare.
– Au încercat să-l ucidă pe Victor.
O clipă rămân stană de piatră, apoi pun cuvintele cap la cap: „au încercat”, ceea ce înseamnă că n-au reuşit.
– Unde e?
– La spital sub supraveghere. I-au pus otravă în mâncare.
Bănuielile mele încep să se confirme. E un om din interior. Dacă nu l-aş şti pe Marinescu prost de bubuie pământul sub el ar fi primul suspect, dar în cazul ăsta… La dracu’, prostul are mintea odihnită. Şi totuşi, ce ar fi putut şti Loredana atât de relevant încât să încerce să o ucidă?
Mihai mă smuci cu putere, probabil că vorbise până atunci iar eu am fost în alte emisfere.
– Avem un aşa zis martor al accidentului.
– Care accident?
Mă privea ca pe o tembelă. Întinse arătătorul spre salonul unde zăcea Loredana.
– Serios?
– Ce e cu tine azi? Unde îţi e capul?
– La caz, dar nu la prezent, ci undeva în trecut şi viitor. Încerc să-mi dau seama…
– Asta e problema ta, spune el trăgându-mă spre lift, încerci să-ţi dai seama înainte de-a avea toate datele problemei. Nu e ca şi cum ai juca o partidă de şah…
– De parcă tu ai şi şti să joci şah, să o lăsăm moartă. Unde e presupusul martor şi de ce e „aşa zis”?
Liftul se deschise în dreptul nostru. Două persoane în vârstă se ţineau de mână încercând să-şi ducă bătrâneţile. Mihai mă împinse în lift.
– Mă cam zoreşti astăzi, remarc tăios.
– Nu vreau să ne vadă aici.
– Cine?
– Atacatorul.
Creierul meu munceşte.
– A, crezi că va încerca s-o omoare?
Dădu afirmativ din cap uitându-se la cei doi bătrâni. Mi-am coborât glasul:
– Şi atunci de ce nu stăm de veghe?
– Cine a zis că nu stăm?
Îmi vine să-mi trag o palmă peste faţă. Jur că e prima oară în viaţă când nu îl pot pricepe pe Mihai.
Liftul coboară iar el îmi face semn spre ieşire. O maşină jerpelită, o dacie, din o mie nouă sute primavara, cel mai probabil, mă aştepta.
– Du-te şi interoghează-l pe martor.
– Rămăsesem la martor, îmi amintesc brusc, care e problema lui?
– O să-ţi dai singură seama.
Traficul din Bucureşti aproape că m-a făcut să-mi pierd minţile. De câteva ori i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu sunt nevoită să port în geantă lame de unică folosinţă şi că a inventat epilatul, altfel mi-aş fi tăiat venele. Unde mai pui că şoferul, un puştan ce aspiră să devină criminalist, a greşit vreo trei străzi şi a încercat să omoare doar zece pietoni, spunându-mi tot timpul că maşina e de vină şi că şeful nu a vrut să atragem atenţia asupra noastră.
Aş fi vrut să-l am pe Mihai în faţă şi să-i explic că „japiţa” asta tocmai asta face, atrage atenţia ca un magnet, dar cum nu-l aveam lângă mine, nu puteam decât să-mi spun mie.
Am ajuns cam după o oră la birou. Câteva chipuri mă întâmpinară vesele şi trebuie ţinut cont că cei alături de care lucrez nu mă prea plac. Nu, adevărul e că nu mă plac deloc. Le e greu să creadă că o tipă cu picioare lungi nu trebuie să facă sex oral pentru a-i funcţiona creierul. Ceea ce nu ştiu ei e că nu trebuie să fac sex deloc pentru asta. Sau tocmai ăsta o fi misterul?
Îmi dau imediat seama că se întâmplă ceva necurat. Oamenii ăştia se bucură de viitorul meu rău. Îmi ridic nasul în vânt şi îi tratez cu indiferenţă.
– Cretinilor, murmur printre buze.
Ioana, secretarea mea şi-a lui Mihai, mă întâmpină cu o falcă în cer şi una în pământ.
– Ăsta nu e adăpost pentru jepaţii străzii.
Privesc pe lângă mine încercând să-mi dau seama dacă arăt chiar atât de rău.
– Ştii, nu cred că…
– Nu de tine e vorba, ci de idiotul ce stă în biroul tău. Să nu mai vorbim de cum pute.
– Pute?
– Zici că a murit de zece zile.
Mă încrunt involuntar şi trag o înjurătură în gând.
– Sper că nu e băut.
– E suficient de treaz, dar nu e cu toate rotiţele acasă, şi îşi duce degetul la cap învârtindu-l în aer, pentru a-mi exemplifica mai bine.
Trag aer în piept şi intru în birou. Mirosul mă izbeşte. Nările mele resping automat spaţiul care-mi aparţine de drept. Tot trupul meu se simte automat murdar şi scârbos. Dumnezeule şi nici n-a trebuit să fac sex pentru a mă simţi ca o târfă murdară.
– Domnişoara Ştireanu? mă întreabă bărbatul arătându-şi dantura stricată.
Nu-i văd cu adevărat trăsăturile, fiind ascunse de mizeria aia neagră ce-i picta chipul. Hainele lui zdrenţuite îmi dădeau de înţeles că e, într-adevăr, un om fără adăpost. Încerc să-mi reţin cuvintele de ocară, totuşi nu e vina lui că a ajuns aşa. Singurul vinovat e statul.
– În persoană, îi răspund. Tu?
Îmi întinde mâna, dar văzându-mi ezitarea şi-o retrage.
– Înţeleg, sunt Andrei Voiculescu, agent sub acoperire. Cred că vei fi interesată să afli ce am aflat.
– N-ai vrea ca înainte să faci o baie?
Râse cu poftă şi mă rugă să iau loc. Curiozitatea mă măcina, dar mirosul mă ucidea pur şi simplu.
– Ciuleşte urechile, nu o s-o spun de două ori şi nu o să mai exist după ce ies din biroul ăsta.
Aş vrea să fac o remarcă de prost grust, dar casc ochii şi deschid gura ţinându-mi respiraţia.
– Verifică-l pe Ferdinand Tâmpcu, avea o relaţie interesantă cu decedatul.
Vreau să mă ridic, dar picioarele nu mă mai ţin. Cretinul de Ferdi?!
