Ora şaptesprezece. Mă uit din când în când la telefonul mobil aşteptând o veste. În acelaşi timp o aştept şi pe doamna Pascal. Încep să-mi ies din minţi. Nu reuşesc să duc ancheta la capăt. Nu reuşesc nici măcar să duc un interogatoriu la bun sfârşit. Văd tot timpul negru în faţa ochilor. Îmi aprind o ţigară mai mult pentru a-i face în ciudă Loredanei, decât pentru că aş simţi nevoia.
Mă plimb în jurul biroului şi analizez fiecare colţ al încăperii. O bibliotecă înaltă cu tot felul de cărţi folositoare relaţioniştilor. Observ şi câteva cărţi de jurnalism. Le pipăi. Copertele lor strălucitoare mă ademenesc într-un oarecare fel. Deschid una la întâlmplare şi citesc câteva rânduri despre relaţia jurnalistului în raport cu relaţionistul. Teorii. Speculaţii. În realitate nu se întâmplă niciodată aşa. Mă întreb dacă în altă parte, în alt colţ de lume, lucrurile se petrec ca în cărţi. Dar mă îndoiesc.
În cele din urmă mă aşez, plictisită să-mi umplu biroul cu miros de tutun.
Şaptesprezece şi douăzeci. Deja îmi ies din sărite. Nu pot sta toată ziua după ea. Ar trebui să-mi respecte timpul în aceeaşi măsură cum il respect şi eu ei.
Ies.
Puzderie de poliţişti încă mai analizează locul crimei. Îmi fac loc printre ei şi arunc o ocheadă. Încă se mai fac fotografii. Petele de sânge sunt atât de vizibile încât nu ar avea cum să nu-mi sară în ochi. Îi privesc pe cei de la laborator.
– Câte seturi de amprente aţi luat până acum?
După privire presupun că e tânăr. E îmbrăcat din cap până-n picioare în alb, având tot ceea ce îi trebuie unui adevărat om de laborator. Îşi pune probele în pungi mici de plastic. Le etanşează cu grijă şi îmi zâmbeşte. Sau, cel puţin, pot ghici un zâmbet în spatele acelei măşti albe.
– Şapte! Ale decedatului, doamnei Pascal, domnul Blid şi Marinescu şi încă trei pe care nu le-am regăsit. Presupunem că cel puţin un set îi aparţine femeii de serviciu.
Un altul, mai plinuţ, se bagă în vorbă.
– Am dat dispoziţie să fie amprentaţi toţi cei care lucrează în firmă. Acum scoatem listele de la personal şi mergem la fiecare în parte pentru a urma procedura.
Cel puţin cei de la laborator nu sunt complet idioţi.
Privesc scaunul directorial de piele. Căzut într-o parte. Conturul trupului mă face să mă gândesc că Petcu stătea liniştit la birou în momentul în care a fost ucis. Bine, poate că nu era prea liniştit, analizând felul în care erau puse actele şi mai ales scrumul căzut pe ele.
– Aţi găsit vreun chiştoc?
Cel plinuţ se grăbeşte să-mi răspundă.
– Nici urmă. Asta ne dă şi nouă bătăi de cap. Încă mai căutăm. Poate că i-a căzut pe undeva ţigara. Dar slabe şanse să dăm de urma chiştocului. Am căutat peste tot.
– Era fumător?
– De trabuc, îmi răspunde acelaşi personaj. Dar scrumul de pe masă este de la o ţigară normală.
Îmi frâng mâinile una în alta. Victor nu mai fumează. Sau, cel puţin, eu aşa ştiu. Trebuie să iau în calcul şi varianta în care o a treia persoană ar fi fost în cameră. Nu mă pot baza doar pe ce au spus idioţii ăia doi.
Ies din birou şi trag o gură de aer proaspăt. Câţiva ofiţeri se învârt în jurul meu, dar nu le dau atenţie.
Liftul se deschide în faţa mea şi apare Mihai.
– Avem probleme.
– Oare cum de ţi-ai dat seama?
Mă priveşte intens. Genul acela de privire care spune: „lasă-mă cu glumele proaste”.
– Violeta Loredana Pascal a dispărut. Nu ştie nimeni nimic de ea.
– În sfârşit, spun uşurată, ceva începe să se mişte.
– L-am interogat pe Blid cu o jumătate de oră în urmă, mi-a spus că ai trecut pe la el şi că te-ai purtat foarte ciudat. Ai declaraţia lui pe birou.
Dau din cap în semn că am înţeles şi mă pregătesc să urc în lift. Mihai mă opreşte.
– Eu îl cred. Nu e el asasinul. Dar în mintea lui e o ceaţă totală. Am cerut să i se facă analizele. Cred că a fost drogat.
Eu de ce nu m-am gândit la asta? Simt că pic din picioare.
– Lala, află cine l-a ucis pe Petcu şi scoate-l pe Victor de acolo.
– Am s-o fac, spun, promiţându-mi mai mult mie decât lui Mihai.
