Sunt Lala şi citesc! Dacă m-ar întreba cineva de ce în loc să conduc ancheta îl citesc pe Viktor E. Frankl cu „Omul în căutarea sensului vieţii”, n-aş şti să-i răspund. N-aş şti pentru că, la drept vorbind, eu nu mi-am căutat niciodată sensul. Nici nu îl am clar în minte, dar nici nu mă frământă. Poate că, mai degrabă, experienţa din lagărele naziste mă face să ţin cartea în mână. Până la urmă îmi e clar că dacă eşti cât de cât educat şi ai parte de asemenea experienţe o să găseşti şi un sens.
Las cartea din mână rămânând cu o imagine rece şi tristă. Cel puţin ştiu că se poate şi mai rău de atât. Bine, întotdeauna se poate şi mai rău. Şi totuşi, mă întreb iritată dacă în loc de o mamă schizofrenică (aluzie la volumul „Indicii anatomice") aş fi trăit o astfel de experienţă cum ar fi fost viaţa mea acum?
Ştiu, filosofia nu mă prinde. Nu aş părea exact genul care să citească cărţi despre lagăre naziste şi sensul vieţii. Asta dacă viaţa are vreun sens. Pentru că dacă ar fi să mă gândesc la experienţa personală aş spune clar şi răspicat că viaţa face ce vrea ea cu tine. Or fi şi opţiuni, dar, probabil, nu m-au căutat pe mine. Sau nu le-am văzut la timp. Şi totuşi? Ce altceva aş fi putut face dacă nu să anchetez crime, răpiri, violuri? Fireşte, să devin jucătoare profesionistă de şah. Doar că n-am atâta răbdare.
Nu mai am răbdare nici cu lectura. O abandonez la pagina optzeci şi doi şi încerc să-mi reamintesc discuţia din urmă cu o oră.
Omul puţea îngrozitor şi spunea că e agent sub acoperire. Nu l-am verificat. Nici măcar nu m-a interesat să o fac. L-am crezut pur şi simplu, fără a avea nici o urmă de îndoială.
Când telefonul fix de pe biroul meu sună aproape că sar de pe scaun. Nu mai sunt obişnuită cu sunetul brut şi apăsat al unui telefon fix. Presupun că de aceea oamenii, tot mai des, optează pentru telefonia mobilă, cu toate că nu are avantajul de-ai trânti cuiva telefonul în nas. Satisfacţia asta s-a dus dracului odată cu apariţia telefoniei mobile. Nu mai insist asupra gândurilor mele tulburi. O iau de la Frankl şi ajung la telefonie, fără nici o logică aparentă.
Cred că a sunat de vreo şase ori până când am reuşit să alung tot ce-mi bântuia mintea şi să ridic receptorul.
– Iolanda Ştireanu.
– Domnişoară, vă sun de la…
– …?!
Convorbirea s-a întrerupt brusc, dar mi s-a părut că recunosc glasul uscat al Denisei Petcu. Şi cu toate astea de ce mi s-ar fi adresat cu domnişoară şi s-ar fi recomandat ca şi cum ar fi fost o asistentă. Sau, cel puţin, mie aşa mi-a dat senzaţia. Asta e o problemă pe care nu o pot alunga din minte. Dar, spre mulţumirea singurului meu neuron funcţional, telefonul mobil mă scoate din impas.
– Ce e?
Mihai se precipită să-mi spună.
– Doamna Pascal şi-a revenit, dar au ucis-o pe asistenta care se ocupa de ea. Nu o mai putem folosi ca momeală, vor să ajungă cu orice preţ la ea.
Mintea mea spune destul de calmă că „asta era”, de fapt, ea îmi dăduse telefon…
– Cum a fost ucisă?
– În timp ce încerca să te contacteze. Ştrangulată.
– Şi Loredana, ea, a zis ceva?
– Nu, încă nu e în stare să-şi amintească nici ce-a păţit. E încă în stare de şoc.
– Înţeleg. Bine. Am ceva de făcut. Te contactez eu mai târziu.
Adun dosarele şi îmi repun informaţiile în ordine. Fireşte, informaţii mentale. Mi-am dat seama că sunt mult mai preţioase aşa, chiar dacă, la un moment dat, rişti să ajungi la o petrecere, să fii drogată şi să uiţi tot. Cel puţin eşti sigur că nimeni nu pune mâna pe notiţele tale. Şi nu e ca şi cum aş suferi de paranoia. Chiar sunt paranoică.
Aşadar, tăntălăul de Victor mă cheamă la petrecerea asta pentru că avea nevoie de suport fizic fiind prea băut. Se dovedeşte că amândoi am fost drogaţi. Eu încă neamintindu-mi cum dracului am ajuns şi am plecat de acolo. Victor neamintindu-şi cum a ajuns în biroul mortului sau cum a plecat de acolo. Ar fi două probleme pe care ar trebui să le rezolv rapid. Nu-mi dau seama cum, dar sunt convinsă că cineva tot ar fi trebuit să mă vadă, măcar pe mine, venind şi plecând. Pentru că am făcut asta la un moment dat, am plecat. Doar m-am trezit în propriul pat cu amnezie şi durere de cap.
Relaţia dintre firma de PR şi poliţie e una destul de veche. Relaţia dintre firma de PR şi SRI, de asemenea, e destul de veche. Doar că apar amprentele tâmpitului de Marinescu şi un agent sub acoperire care-mi dă un indiciu ce duce spre Ferdi.
Apăs butonul verde, cel ce o anunţă pe Ioana că am nevoie de ea. Nu trebuie să aştept mult ca ea să-şi facă apariţia.
– Ce-i?
– Am nevoie de dosarul lui Ferdinand Tâmpcu.
Mă priveşte mirată.
– Serios? Cum dracului să ţi-l dau dacă deja mi l-a cerut Mihai?
E rândul meu să casc ochii. Trag aer în piept şi-i fac semn să se aşeze.
– De cât timp lucrezi aici?
Întrebarea mea a luat-o prin surprindere, dar s-a repliat repede.
– Să vedem, or tot fi vreo zece ani.
Mă aplec spre ea.
– Ştii că nu sunt o fire sociabilă.
– De aia te plac, nu?
– Probabil. Nu asta e important. Important e că pe mine niciodată nu m-a interesat viaţa amărâţilor ăştia.
Chicoteşte.
– Presupun că ţie ţi-au auzit mai multe urechile decât mie
– Prea multe uneori, recunoaşte ea.
– Vreau să-mi spui ce ştii despre Ferdi.
Mă priveşte de sus, de parcă ar fi o întrebare foarte personală şi aş fi jignit-o.
– Prea multe, spune, în cele din urmă, cu scârbă.
– Te ascult.
Mintea mea era încărcată de informaţii. Nu o văzusem niciodată pe Ioana ca pe una dintre muierile alea ce aud totul şi ştiu totul. Dar asta nu înseamnă că e o bârfitoare, ci doar o foarte bună ascultătoare. În plus reţine esenţialul.
Bine, recunosc, sunt şocată. Prea multe informaţii care se leagă de cazul meu. Lucruri pe care mintea mea nu ar fi vrut neapărat să le ştie, dar acum nu are de ales şi trebuie să le ţină acolo. Structurez totul. În emisfera stânga a creierului clasez anumite informaţii, iar în dreapta le dau forme. Orice detectiv trebuie să emită ipoteze, să îşi imagineze scenarii, să creeze.
Mobilul îmi sună. Mihai din nou.
– Şi-a revenit, vrea să vorbească cu tine.
– Presupun că vorbeşti despre Loredana.
– Dar despre cine altcineva?
– Mihai, de ce ai cerut dosarul lui Ferdi?
Mi s-a părut că e reţinut.
– Discutăm când ajungi la spital. Ne vedem în barul de jos.
– Bine, vin în douăzeci de minute.
Mă gândesc cu groază la traficul din Bucureşti. Şi totuşi, Frankl a supravieţuit lagărului şi şi-a mai găsit şi sensul în viaţă. Eu de ce n-aş putea supravieţui traficului? Cu toate că, sunt convinsă, eu nu voi găsi nici un sens în treaba asta, dar îmi voi dezvolta capacitatea de-a înjura.
