Nu am răbdare să aştept analizele, aşa că mă îndrept spre celula lui Blid. Perdeaua de fum din mintea mea devine tot mai compactă. Nu mai văd nimic de ea. Şi în acelaşi timp nu pot să nu mă gândesc de ce ar ucide cineva un PR. Ar trebui să scormonesc mai bine în trecutul lui, dar cum să o fac dacă nu vorbesc mai întâi cu principalul suspect?
Gardianul îmi deschide abia după ce îi arăt legitimaţia şi mă încrunt. Nu ştiu de ce o fac. De ce mă încrunt. Cred că e o stare naturală dată fiind situaţia. Trec pe holurile întunecate până când, acelaşi gardian, îmi face semn spre o celulă.
– Deschide! îi cer.
Mă priveşte într-un anume fel şi începe să se bâlbâie.
– Don’şoară, am ordine să…
– Deschide!
Glasul îmi e clam, dar rece. Ca al unui vânt de vară ce te aştepţi să te înfierbânte şi mai tare, doar că el ţine să te plesnească cu un strop de gheaţă. Nu comentează. Deschide.
Păşesc încet.
Aerul e umed. Miroase a urină şi stătut. Fereastra e închisă. M-aş întinde spre ea, dar trupul gârbovit al lui Blid mă face să mă opresc în loc.
Există un pat în celulă şi totuşi el preferă cimentul. Mă gândesc să mă aplec, dar îmi dau seama că nu vreau să o fac. Nu vreau să-l ating. Îi fac semn gardianului să plece şi să încuie celula. Chiar dacă am fost nevoită să-mi las arma la intrare, mă pot descurca de una singură cu unul ca Blid.
Îl împing uşor cu piciorul. El geme. Instinctiv mă dau în spate. De parcă ar avea vreo boală transmisibilă şi ţin neapărat să nu o iau. Deschide, uşor, pleoapele.
– Lala…
Mai mult îngână decât vorbeşte, dar l-am înţeles. Îi studiez chipul tumefiat. Buzele îi sunt uscate şi în jurul ochilor are nişte cearcăne urâte. Mă îndoiesc că ar fi vina gardienilor.
– Ce dracului e cu tine?
– Apă.
Arunc o privire după gardian. El dă din cap în semn că a înţeles şi porneşte pe coridor. Paşii lui apăsaţi aproape că-mi strivesc timpanele.
Îl ajut pe Victor să se ridice şi-l aşez pe pat. Arată înfiorător. Miroase ca dracu’.
– Dumnezeule, spune-mi că n-ai făcut pe tine.
Nu răspunde.
Gardinaul se întoarce aducând o sticlă cu apă. Mi-o dă, iar eu la rândul meu îl forţez pe Victor să bea. Înghite încet, de parcă ar avea noduri în gât. Tuşeşte şi în cele din urmă îmi dă de înţeles că îi e de ajuns.
– Arăţi jalnic.
– Mă simt jalnic.
– Aşa şi trebuie. Trebuie să discutăm.
Tuşeşte violent.
– Ştiam că o să vină şi momentul ăsta.
Mă aşez lângă el, dar cu o oarecare fereală.
– Ce s-a întâmplat? Vreau să aud versiunea ta.
Se sprijină de peretele plin de egrasie încercând să îşi tragă suflarea.
– Nu ştiu cu ce aş putea să încep.
Ochii mi se micşorează, dar nu-l privesc direct.
– Ai putea începe prin a-mi spune cum dracului am ajuns eu acolo.
Se îneacă.
– Cum ai ajuns tu acolo? Nu îţi aminteşti?
Dau din umeri.
– Să zicem că nu-mi mai amintesc.
Se întinde mai mult, părând că vrea să-şi rupă oasele. Am impresia că încearcă să zâmbească, dar durerea din trup îl reţine.
– Ai venit să mă iei pe mine.
– De ce aş fi făcut asta?
– Dumnezeule, tu chiar nu îţi aminteşti? Am rugat-o pe Violeta să te sune. Mă simţeam rău. Băusem prea mult.
Un „dang” violent îmi sună în creier.
– Pe Violeta Loredana Pascal?
– Chiar pe ea.
M-am ridicat şi am aproape că m-am izbit de gratii înainte de-a veni gardianul să-mi deschidă.
