M-am trezit bulversată cu ochii adânciţi în orbite şi un gust amar ce pare să îşi facă loc până-n stomac. Încerc să-mi amintesc cât am băut, dacă am băut. O rază de soare se prelinge spre patul meu. Îi întorc spatele căutând bezna pe care abia am părăsit-o. Dar uşa se crapă uşor şi Carmen intră în cameră cu o tavă plină de mâncare şi ceva ceaiuri turceşti. Încerc să strâng din ochi pentru a alunga năluca, lumina şi pentru a-mi închipui încă o secundă că sunt pe o insulă pustie unde somnul e singurul împărat. Dar glasul ei ferm mă aduce cu picioarele pe pământ, mai devreme decât aş fi vrut să aterizez:
– Ştiu că eşti trează!
Ştie. Normal că ştie. Dar tot nu zic nimic, căutând pentru încă o clipă liniştea din capul meu. Şi tocmai când am impresia că am găsit-o, durerea mă pocneşte în tâmple cu duritate.
– La dracu’, sar din pat şi-mi înconjur fruntea cu mâinile.
Carmen trânteşte tava pe noptieră făcându-mi creierul să se agite neaşteptat de mult. Trage draperiile şi lumina parcă vrea să-mi ia suflu’. Trag aer în piept şi înjur printre dinţi.
– Trage dracului la loc draperiile alea.
Carmen rămâne nemişcată o clipă, după care execută ordinul fără a-mi da importanţă. Pisica albă intră în cameră privindu-mă pieziş.
– Şi tu? Tu ce dracului mai vrei?
– A sunat Mihai de patru ori, spune că e urgent, îmi întrerupe Carmen monologul.
– Urgent! Urgent! Întotdeauna e urgent.
– Părea serios, spune ea întizându-mi o ceaşcă de ceai şi precizând: E de mere, din Antalya.
Privirea mi se micşorează, iar ea, înţelegând reproşul tacit, retrage cana cu ceai şi o pune la loc pe tavă.
– Bine, mănâncă şi îţi fac o cafea. Pe care o vei bea în bucătărie.
Mă strâmb în urma ei ca un copil căruia i s-a luat bomboana. Privesc pisica, apoi tava. Identific ouăle ochiuri şi decid că unul îmi ajunge, aşa că pe celălalt il ofer mâţei, punându-l direct pe parchet.
Aproape că-mi înghit micul dejun, fără să simt nici un gust, apoi beau şi ceaiul, strâmbându-mă, în lipsa apei. Mă ridic agale, lăsând halatul negru să-mi acopere picioarele. Îl leg cu grijă, de parcă mi-ar frânge mijlocul şi pornesc încet spre bucătărie. Mirosul de cafea mă încântă. Ţârâitul telefonului îmi strică tot cheful.
Ridic mobilul când trec pe lângă birou. Nici nu-i nevoie să mă uit pe ecran. Doar Carmen m-a anunţat că Mihai a sunat de patru ori. Dar, din curiozitate, privesc ceasul mare de pe perete. Şapte şi trezeci şi cinci. Futu-i, oamenii ăştia se trezesc din creierii nopţi.
Apăs tasta verde şi răspund morocănoasă:
– Daaa.
– Lala, îmi pare rău că te sâcâi, dar după ce ai plecat tu s-a întâmplat ceva groaznic.
Dintr-o dată îmi dau seama că senzaţia de mahmureală trebuie să mi se tragă de undeva. Nu îmi amintesc de unde am plecat, dar nu spun asta cu voce tare. Pesemne că am băut mai mult decât ar fi fost normal.
– Ce s-a mai întâmplat?
Mihai răsuflă greu, de parcă ar alerga sau ar fi la sală. Şi totuşi înţeleg din respiraţia lui că-i vorba doar de panică. Trag aer în piept odată cu el.
– Ce e?
– Victor Blid a fost rănit, iar şeful de la departamentul PR a fost ucis cu bestialitate.
Îmi amintesc ca prin vis de Victor cerându-mi să dansăm. Dar eu nu dansez niciodată, nu pentru că n-aş şti, ci pentru că îmi place mai mult să privesc. Nu sunt sigură dacă până la urmă am dansat sau nu. Nu sunt sigură unde dracului am fost. Dar încă nu e timpul să întreb.
– Victor e bine?
– E bine, oftă Mihai, dar e pus sub acuzaţie şi suspendat până la terminarea anchetei.
Intru în bucătărie unde zăresc cana cu licoare neagră aşteptându-mă. Îmi aprind una din ţigările de pe masă şi trag cu nesaţ.
– Stai aşa. De ce e pus Victor sub acuzaţie?
– Păi… eu am plecat imediat după tine, începu Mihai să turuie. Când s-a produs crima Victor era încă acolo. El spune că a văzut o umbră întunecată strecurându-se în biroul lui Ştefan Petcu şi că s-a ţinut după ea. Era afumat bine şi când a ajuns l-a găsit pe Petcu mort. Asasinul, probabil pentru a scăpa, l-a lovit pe Victor şi i-a tras un glont în picior. Primii la faţa locului au fost Marinescu şi Ferdi. Ei au spus că Victor l-a ucis. Am fost nevoit la insitenţa primarului să-l suspend pe Victor şi să demarez ancheta.
Aproape că mă înec cu cafeaua când aud că idioţii ăia doi îl consideră pe Victor vinovat. Asta mă binedispune şi râd cu poftă.
– Tâmpitul de Victor? Criminal? Ha ha ha, asta e cea mai bună glumă spusă vreodată. Fă-mi o listă cu toţi cei care au fost invitaţi la eveniment, ajung într-o jumătate de oră.
Închid telefonul şi sorb din cafea. Zâmbetul încă îmi stă agăţat de buze. Şi totuşi, ce dracului s-a întâmplat aseară, unde am fost şi cât de mult aş fi putut să beau pentru a mi se şterge memoria? Trag aer în piept şi încerc să nu intru în panică.
