“Jocul celor o suta de frunze si alte povestiri” de Varujan Vosganian
Săptămîna trecută, în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, a apărut un nou volum semnat de Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, ediţie cartonată, disponibil şi în format electronic.
Varujan Vosganian revine în Jocul celor o sută de frunze asupra realismului magic cu care este presărat romanul Cartea şoaptelor, unul dintre cele mai bune romane apărute în literatura română de după 1989.
Cele şase povestiri din Jocul celor o sută de frunze vorbesc despre neliniştile, căutările şi incertitudinile noastre, despre atîtea traume încă nevindecate. Jocul celor o sută de frunze ne previne că, dacă memoria, ca stare de luciditate, nu se regăseşte în prezentul şi chiar în viitorul nostru, viitorul nu va fi decît o reîntoarcere în trecut.
Cartea şoaptelor, unul dintre bestsellerurile Editurii Polirom (2009, 2012), tradus deja în numeroase limbi, a fost considerat de critică o epopee a secolului XX, o carte identitară pentru poporul armean. Dar fiecare popor, fiecare loc, fiecare timp are o Carte a şoaptelor a sa. Ea trebuie doar povestită.
Varujan Vosganian s-a născut la 25 iulie 1958, în Craiova. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Lucrările sale includ trei volume de poezie – Şamanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de braţe (2005) -, precum şi volumul de nuvele Statuia comandorului (1994), pentru care a primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. La Editura Polirom a mai publicat romanul Cartea şoaptelor (2009; ediţia a II-a, 2012), care a fost distins cu Premiul „Cartea anului 2009” acordat de revista România literară, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (2009), Premiul revistei Convorbiri literare, secţiunea proză (2009), Marele Premiu pentru Proză -Trofeul „Mihail Sebastian”, Premiul revistei Observator cultural, secţiunea proză (2009), şi a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România.
Fragment din „Dincolo de lumea de dincolo”:
Calu ridică mîna, încremenind cercul. Dacă ar fi fost, aşa cum îi sugera numele, cal de‑adevăratelea, ar fi fost un cal de povară, cu greabăn arcuit şi puternic, cu coamă sîrmoasă, cu bot lung şi dinţi puternici, pe care buzele ar fi reuşit rareori să‑i acopere. Ar fi avut glezne nervoase, fiind gata oricînd să salte pe picioarele dinapoi şi să bată aerul cu copitele dacă vreo fiară ar fi sărit, din ascunzişuri, să‑i taie calea. Dacă ar fi fost om, ar fi avut aceeaşi lungime cu a calului, numai că, de data asta, aşezat pe două picioare. Ar fi avut urechi mici şi ascuţite, ţîşnind din părul creţ, şi o singură sprînceană groasă, dintr‑o tîmplă în cealaltă, cu o uşoară arcuire în dreptul nasului. Care nas s‑ar fi aşezat bont pe maxilarele alungite, cu nările groase şi răsfrînte, şi peste o gură rînjind întruna din dinţii lungi. Ar fi fost uşor adus de spate, dar asta doar din dorinţa de a părea ca şi ceilalţi oameni, altminteri înălţimea l‑ar fi scos chiar şi pe el din sărite. Ar fi avut mîini mari, cu degete scurte, şi ar fi jucat nervos pe loc, bătătorind pămîntul sub tălpi. Şi ar fi avut o voce frîntă, pornită din gît, care s‑ar fi auzit pînă departe. Dar, cum Calu nu era nici om, nici cal, păstra cîte ceva din fiecare, încît, dintr‑o parte, umerii săi păreau un greabăn bolovănos, iar din cealaltă, greabănul se desfăcea în umeri plecaţi, de parcă purtătorul lor ar fi tras la edec. Colţurile gurii se căzneau să‑i acopere dinţii uscaţi de bătaia vîntului, încît aveai impresia că se opintesc în zăbală. Ai fi cîştigat bani buni cu el la bîlci, arătînd, spre hazul asistenţei, un om care nechează, dar, dacă l‑ai fi auzit dindărătul unui perete, ţi‑ai fi făcut cruce, jurînd că e un cal ce vorbeşte. Avea mîini atît de lungi, încît nu ştiai dacă e un armăsar săltînd în două picioare sau un om care se maimuţăreşte, gata să alerge în patru labe. De aceea, atunci cînd ridică mîna, cu unghiile sclipind de parcă ar fi fost bătute, ca potcoavele, pe nicovală, şi necheză scurt, toţi ceilalţi se opriră, aşteptînd.
Magdalena, în schimb, nu putea stîrni vreo îndoială. Pe chipul ei palid, semnele bolii se vedeau cu o limpezime tulburătoare. Avea părul negru şi întins, de parcă îl netezise cu o bidinea uleioasă. Ochii îi erau uscaţi şi scăpărători, clipea des şi zadarnic, căci privirile îi rămîneau foşnitoare ca iasca. Pomeţii ascuţiţi erau palizi şi pielea se subţiase într‑atît, încît crăpa, ca varul întins. Frigul părea s‑o însoţească fără leac, îşi strîngea braţele de la un umăr la altul şi aşa se putea vedea cît de subţire îi era trupul. Carnea nu adăuga nimic peste oasele şalelor, iar sînii sleiţi abia dacă‑i puteau umple scobitura pieptului. Gura era însă neobişnuit de vie pentru făptura aceea îndeajuns de firavă ca să poată trece, în orice clipă, înainte şi înapoi, prin chepengul care ţine graniţa dintre tărîmuri. Buzele roşii îi zvîcneau în ritmul unei inimi pe care n‑o bănuiai nicăieri. În colţurile gurii, tusea hohotită şi neterminată din plămînii vlăguiţi lăsa o spuzeală rozalie care se usca, făcînd ca marginile să atîrne ca o mască veche.
Bunelu avea ochi neastîmpăraţi şi veseli. Moartea, tot fugărindu‑l, ostenise şi rămăsese în urmă. El se împuţinase şi, cum la morţi lucrurile se întîmplă pe dos decît la vii, începuse să se împuţineze de la miez către suprafaţă. Astfel încît, spre deosebire de anii primelor tinereţi, singurul lucru care rămăsese la el neschimbat era pielea, doar că dobîndise culoarea cenuşie a talaşului uscat. Cum, după o socoteală simplă, la aceeaşi parte de trup revenea o cantitate dublă de piele, aceasta nu avusese de ales şi se strînsese pe măsura noului său calapod, încreţindu‑se în cute nu totdeauna paralele. Pielea asta, ale cărei riduri păreau puse cu ghearele, îi dădea Bunelului un aer de reptilă. Hainele erau şi ele pe dimensiunile pielii, şi nu ale trupului, atîrnînd şi fluturînd, ca nişte rufe puse la uscat. Singurul care‑şi păstrase măreţia de odinioară şi pe care pielea, cu toate strădaniile ei, nu reuşea să prisosească, era nasul coroiat, cu nişte nări uriaşe care, înfundate de umezelile ce se scurgeau din ochi, se opinteau să tragă aerul, ca nişte foale. Şi, cum izbînda morţii e fără putinţă de tăgadă asupra cărnii, dar nu şi asupra cheratinei, părul Bunelului cobora peste umeri, dîndu‑i o înfăţişare de profet. Cînd degetele reuşeau să răzbată prin mînecile suflecate, scoteau la iveală unghii lungi şi încovoiate, pe măsura încreţiturilor pe care le scărpina, în vînătoarea neostoită, pe la încheieturi, după tot soiul de păduchelniţe. Astfel încît, ducînd‑o tot într‑o scărpinătură, Bunelul avea aerul vesel şi neastîmpărat al unuia care, lăsînd moartea în urmă, îşi luase de-o grijă.
