Interviu realizat de Irina Cioroba.
Ignoraţi sau chiar respinşi de societate, copiii cu dizabilităţi îşi pierd, încet-încet, dreptul la o viaţă normală.E drept că autorităţile fac paşi mărunţi, dar mai sunt multe lucruri de rezolvat.Mai multe despre acești copii ne povestește Mihaela Lumînare, profesor în cadrul Școlii Speciale numărul 4 București.
1.Spuneți-ne mai multe despre activitățile desfășurate la școala dumneavoastră.
În Școala Specială nr.4 se desfășoară un program ce cuprinde activități specifice unei unități școlare de acest profil, activități ce au ca obiective principale învățarea/educarea, socializarea și integrarea copiilor cu deficiențe, în cazul nostru deficiența mintală ușoară, medie, severă, probleme de comportament, eșec școlar (175 elevi/(I-IV,V-X).
Pentru atingerea acestor obiective se găsesc și se adaptează programe și activități specifice adresate acestor copii, accesibile nivelului lor de dezvoltare neuro-psihică și fizică, care fac în așa fel încât rezultatul obținut să fie, pe cât se poate, o reușită.
Pe lângă cele 20 săli de clasă unde se desfășoară activitatea instructiv educativă, există cabinete diverse pentru o gamă largă de terapii cum ar fi : psihodiagnoza, asistența socială, terapia tulburărilor de limbaj, kinetoterapie, ludoterapie, ergoterapie, activități sportive, de profesionalizare, atelier de creație). În toate aceste cabinete, specialiștii școlii acordă atenție și timp, oferind pregătirea lor de specialitate, pentru reușita intervențiilor individuale.
De asemenea, copiii participă în multe activități extrașcolare, de socializare, excursii, expoziții, concursuri, activități în parteneriat cu școlile și grădinițele de masă, proiecte naționale și internaționale.
Un aspect foarte important este acela că școala dispune de cantină si program de semiinternat, copiii având posibilitatea să servească masa (mic dejun, prânz si cina) și de asemenea, să participe la programul activităților de predare-învatare dar și de terapie educațională complexă și integrată ale unei zile.
2. Ce înseamna mai exact “art terapia”? Poate fi folosită și în cazul copiilor fără deficiențe?
Pentru mine artterapia este modul subtil de a ajunge la sufletul copilului, de a vedea dincolo de aparențe, de a vedea dincolo de deficiență, de absență, de tăcere…
Arterapia este o formă de educație. Arterapia este o metodă ideală pentru relaxare, de rezolvare naturală a problemelor. Este o stare de spirit, o creație care se adresează sufletului. Este un mijloc de recuperare afectiv-emoțională a copiilor ; are efect curativ, are posibilitatea să descopere potențialul personal și să-l folosească în scopul de a vindeca răni „interioare”.
Este benefică atât persoanelor cu deficiențe cât si persoanelor fără deficiențe. O activitate de desen, pictură, dramaterapie, origami, modelaj etc. poate elibera pe oricine de anxietăți, de stresul de peste zi, de tensiunile acumulate și poate reda buna dispoziție, confortul, starea de bine oricărei persoane, fie ea copil, tânăr sau senior. Se poate face individual sau în grup.
Artterapia a dovedit a avea valențe benefice asupra copiilor cu deficiență mintală, nu numai pe planul echilibrării emoționale, ci și pe planul compensării personalității lor marcate de deficiență, fiind un mijloc agreabil și util pentru integrarea lor psihosocială.
3. Cum aplicați principiile art terapiei în lucrul cu copiii?
Artterapia nu reprezintă doar a face un lucru potrivit unor reguli, ci este o stare de spirit, o creație care se adresează sufletului.
În atelier, copiii se simt ca acasă, simt că au valoare, că nu mai sunt stigmatizați de societate, o societate aspră, acuzatoare. Poate nici acasă nu simt că sunt în mijlocul atenției, nu simt că-și pot manifesta liber sentimentele, poate că părinții nici nu au timp să-i asculte, să-i mângâie cu o laudă, să-i facă să se simtă importanți.
4. Cum pot folosi și părinții arta în relatța cu propriul copil?
Copilul se dorește înțeles, ascultat, pentru că din nefericire, copilul din ziua de azi nu mai are acea atenție pe care i-o acordau părinții odată.
Copilul din ziua de azi este mai mult fără părinți, cu părinți ocupați, preocupați de munca lor, sunt copiii bunicilor care încearcă să substituie părinții, dar nu reușesc…
Copiii văd în acești bunici, plini de bunăvointă, persoane slabe, ușor de manipulat.
Generațiile de copii care vin au carență de afectivitate părintească manifestată prin răsfăț exagerat primit de la bunici.
Copiii din ziua de azi sunt prizonieri în propria locuintă. Calculatorul și televizorul le servesc jocuri și emisiuni deloc potrivite pentru ei.
A dispărut dorința de a se juca în grup, de a face sport. Totul e rezumat la singurătate…Singur în casă, singur cu calculatorul, singur cu desenele animate, singur în camera lui și tot așa.
De aceea, copilul din ziua de azi comunică foarte puțin cu noi.
Lipsa lui de comunicare se rasfrânge asupra caracterului și asupra personalității lui.
Au dispărut poveștile, jocurile copilăriei noastre, iar momentele minunate de a petrece timp cu familia sunt tot mai puține.
Arta poate sa apropie membrii unei familii.Important este să dorim acest lucru și să ne facem timp pentru asta.
”Ajută-mă să-nvăț” a fost titlul unui proiect educativ pe care l-am desfășurat în scoală și care și-a propus ca activitățile pe care le desfașoară copilul să fie împărțite și de mamă, de tată, de bunică. Astfel că părinții i-au fost alături micuțului în minunata lui încercare de a modela, de a picta, de a participa la un mic moment de mimă, de a realiza un colaj, de a-și confecționa o jucarie.
Toate aceste lucruri se pot realiza și în afara școlii, în familie dar trebuie să facem efortul de a ne detașa de grijile zilnice și de a aloca timp de “a da în mintea copiilor”. Să vedeți atunci câte fețișoare fericite veți avea lângă dumneavoastră și cât de bine vă veți simți.
5. Care sunt beneficiile art terapiei?/Cum îi ajută pe copii art terapia?
Am intâlnit și întâlnesc copii care încep să deseneze o compoziție și spre finalizarea ei sau chiar la final vin și spun:”Nu-mi place”,”Nu a ieșit bine” și tind să arunce desenul, să-l abandoneze.
Apoi, încurajat și stimulat să continue, copilul va învinge această temere, că „nu îi place lui sau doamnei”, va sparge cu timpul această barieră și va capăta o mai mare încredere în el. Artterapia are această capacitate, acest rol de a ajuta persoana să învingă obstacole de natură psihică (barierele “Nu pot”, “Nu sunt în stare”, învingerea „amânării”).
Inducerea unei stări de bine, de liniște, de acceptare de sine este foarte importantă în debutul unei activități.
Artterapia dezvoltă inteligența emoțională, stimulează toate canalele senzoriale, dezvoltă capacitatea de a te exprima repede și ușor, încorporează frumosul în viată și activitatea noastră, dezvoltă imaginația creatoare, stimulează creativitatea. Tot ea e aceea care facilitează comunicarea interpersonală, face să crească sociabilitatea persoanei, să se adapteze mult mai ușor, să rezolve eficient stări conflictuale.
Artterapia este cea care dă persoanei o stare afectivă tonică și care îi reduce starea de tensiune sau anxietate.
6. Ce altceva ați dori să adaugați ?
Munca noastră nu este ușoară, stresul și solicitarea psihică sunt la tot pasul, iar răbdarea și creativitatea ne sunt armele de bază în această luptă nevăzută cu deficiența.
Persoanele cu deficiențe, în special copiii, sunt persoane sensibile, ușor lezabile, iar vis-a-vis de acest inconvenient mai sunt de multe ori și situațiile sociale cu totul speciale (sărăcia cruntă, venituri reduse, familii monoparentale, părinți “de împrumut”).
Părinții, pe lângă suferința înăbușită că au un asemenea copil cu probleme speciale, trec prin adevarate drame când văd că trebuie să-și facă griji și pentru ziua de mâine a acestora.
“Ce vor face în viitor?”,”Cum se vor descurca în această lume avidă după putere, după câștig?”,”Cine îl va mai băga în seamă și-l va susține?”,”Îl va angaja oare cineva?”,”Îl vor accepta oare cei din jurul lui?”
Toate aceste întrebări sunt framântări zilnice ale acestor părinți.
Dar și dascălii lor au început să-și facă griji, și nu numai ei: grija zilei de mâine, vor fi în siguranță, ei și elevii lor? Vor mai avea pe cine educa și îndruma?
Ne străduim din răsputeri să formăm și să dezvoltăm în acești copii deprinderi sănătoase ce le vor folosi în viitor, ne străduim să spargem prejudecăți și să le facem loc în societate, o societate deloc îngăduitoare și deloc educată în această privință, ne straduim să scoatem la lumină din fiecare elev tot ce are mai bun, un talent ascuns poate, un ideal, o perspectivă în ciuda handicapului care îl cataloghează și-l stigmatizează, ne straduim să scoatem poate încrederea în sine, în forțele proprii, încredere pierdută sau știrbită.
Cu fiecare poveste a unui copil poți scrie o carte sau un scenariu de film.
În sufletele acestora se ascund temeri, adevărate drame uneori, ce ar mișca orice suflet.
Nu sunt înzestrați cu inteligență, dar au ceva special, ce numai artiștii au. Sunt profunzi, reali, sensibili și frumoși pe dinăuntru.
Sunt speciali!
Mihaela Gabriela Luminare, profesor Școala Specială nr.4
Sunt mămică, soție și terapeut. Îmi împart toate aceste sarcini, zic eu onorabil, încercând să fac în așa fel încât să nu mi se simtă lipsa. Ca persoană, sunt un om echilibrat, vertical, corect și modest atât prin ținută, cât și prin comportament.
Am depășit de curând vârsta majoratului în învățământul special, ani mulți și deloc ușori, ani în care am crescut, m-am format și m-am dezvoltat.
Nu sunt de profesie artterapeut, ci doar învățător-educator și aplic artterapia în munca mea, din pasiune pentru artă, din plăcerea de a empatiza cu copiii și din dorința mea de a stăpâni mai bine această „știință” relativ nouă pentru noi, în România.
