După ce și-a câștigat un renume ca autoare de thrillere psihologice, a fost tradusă în peste 40 de țări, iar cărțile s-au vândut în milioane de exemplare, Clare Mackintosh și-a surprins cititorii cu ultimul ei roman, După sfârșit, publicat de Editura Trei. O felie de viață frustă, redată în stil aproape naturalist, După sfârșit este un roman inspirat dintr-o tragedie prin care a trecut însăși autoarea – nu doar pierderea unui copil, înainte de a fi apucat să spună cuvântul „mama”, ci o situație mult mai dificilă: constrângerea de a hotărî dacă viața lui va merge mai departe sau nu.
Dupa sfârșit nu reprezintă o reflexie a întâmplării reale trăite de Clare Mackintosh, după cum a mărturisit aceasta în interviuri acordate publicațiilor britanice, cât mai mult un act de catharsis, de eliberare și de explorare a tot ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi luat o altă hotărâre în privința vieții copilului. De altfel, întreaga carte – ca structură și tematică – stă sub semnul posibilităților multiple, al lui „ce-ar fi fost dacă…”.
Faptul că autoarea britanică își construiește romanul pornind de la un fapt trăit, cu un impact emoțional devastator asupra ei și familiei, conferă acestuia forță, autenticitate și o mare profunzime psihologică. Dupa sfârșit nu este doar despre ce înseamnă pierderea unui copil, ci și despre relații de cuplu zdruncinate de o tragedie, despre singurătatea dureroasă în care te închide suferința și milioanele de întrebări care țes pânza de neliniști, de anxietăți proprii unui drum către o destinație necunoscută.
Dedicat echipei de la Secția de Terapie Intensivă Neonatală a Spitalului John Radcliffe, Oxford, După sfârșit explorează viața cu nimic ieșită din comun a lui Max și Pip, până când fiului lor, Dylan, îi este descoperită o tumoare pe creier înainte de a împlini vârsta de 3 ani.
„Doar că eu am știut. Ceva din mine știa. O mamă știe întotdeauna. O vreme nu mai spunem nimic, pierdute fiecare în gândurile ei, în propriul dacă. A trecut o lună întreagă până când l-am dus pe Dylan la doctor. Dacă…”
Urmând îndemnul primit la un moment dat, cuplul funcționează o vreme ca o mașinărie atent programată: Pip renunță la slujba de stewardesă și aproape se mută alături de fiul ei la spital, iar Max întreține familia și e lângă ei în pauzele dintre lungile călătorii de afaceri. Fractura se produce în momentul când Leila, doctorița de origine iraniană a lui Dylan, îi invită în „camera de relaxare” – de fapt, „camera de plâns”, pentru că nicio veste bună nu a fost auzită între pereții ei – ca să decidă: vor lupta pentru viața lui Dylan, indiferent de calitatea ei sau îl vor lăsa să plece?
„Aduc la spital fiecare carte de pe raftul său de acasă și i le citesc iar și iar, în timp ce el stă nemișcat, adormind și trezindu-se repetat. Îi cânt, îl spăl, îi perii puținul păr pe care îl mai are. Îi spun povești însorite, cu final fericit, simțindu‑mă o mincinoasă, pentru că viața nu are final fericit, nu‑i așa?”
Dezacordul între soți privind ce e mai bine pentru copil duce la necesitatea unei hotărâri în justiție. Măcinat din interior de incertutudini și din exterior de presiunea presei și opiniei publice, care judecă dur, cu falsă empatie și în necunoștință de cauză, cuplul este supus unui adevărat seism. Viața fiului lor depinde de hotărârea unui tribunal. Iar după ce tensiunea la care-și supune cititorii atinge intensitatea maximă, Clare Mackintosh le propune acestora să parcurgă alături de ea toate drumurile deschise de ipoteticul „dacă”.
„Când ești la o răscruce, nu poți vedea fiecare destinație, vezi doar capătul drumurilor care duc într‑acolo. Tot ce poți să faci este să‑l alegi pe unul dintre ele și să mergi pe el, sperând că cineva va păși alături de tine”
Structura inedită a romanului se subordonează supratemei sale referitoare la lipsa de garanții pe care o oferă viața și incertitudinea, odată aflat la răscruce, că un drum este mai bun decât altul. Cu o structură circulară, cartea ni-i prezintă la început pe Pip, Max și doctorița Leila în sala de tribunal, așteptând condamnarea la moarte sau viață – într-un fel, echivalente – a lui Dylan. Urmărim apoi povestea lor, în care sunt inserate flash-back-uri – momentele dinainte de tragedie, când „viața era perfectă, nu avea cum să fie mai bună de‑atât”. Doar că, de obicei, facem aceste constatări mai mult retrospectiv. O spune și Max: „Toate dățile acelea în care mi-am dorit ca Dylan să fi fost mai mare, în care mi-am imaginat c-o să-l iau la pescuit, să-l învăț să conducă mașina… dorindu-mi viitorul, când prezentul era deja acolo. Prezentul era perfect”.
Tragica poveste este prezentată din punctul de vedere al fiecărui personaj, iar finalul cărții este de-a dreptul surprinzător. Autoarea ne oferă opțiunea unor variante multiple ale istoriei lui Pip, Max și Dylan, iar perspectiva Leilei este cea care încheie cartea: „S-a terminat. Și, în același timp, este doar începutul”. O concluzie tonică, pentru că, paradoxal, în După sfârșit, Clare Mackintosh reușește să ne spună o poveste tristă, plină de speranță: viața are la dispoziție mult mai multe variante decât pot imagina cei ce o trăiesc.
