Într-o lume în care unii lideri politici consideră că violența provocată de atacuri armate poate fi stopată prin înarmare și în care mulți oameni aleg armele împotriva unui potențial pericol, o analiză a naturii umane, a motivațiilor aparent inexplicabile din spatele unor acțiuni care afectează masiv alți oameni este mai actuală ca niciodată prin prisma teoriilor lui Erich Fromm (1900-1980). Cu adevărat remarcabil este faptul că, deși conceptele sale s-au născut cu precădere din trauma trăită de aceasta în perioada celor Două Războaie Mondiale, ele sunt la fel de valabile și astăzi, când umanitatea se confruntă cu forme mult mai variate de violență și de (auto)distrugere.
Deși filosof la bază, în cea mai recentă carte publicată la Editura Trei, „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului”, în colecția Psihologia pentru toți, Erich Fromm nu abordează noțiunea de „suflet” dintr-o perspectivă metafizică sau prin termeni abstracți. În aceeași măsură psihanalist și sociolog, Fromm vorbește cât se poate de concret despre natura umană, despre agresivitate și tendințe distructive, despre narcisism și nevoia liderilor de a-și valoriza propriul ego, despre oamenii obișnuiți, frică, putere și mai ales despre violență și formele de manifestare pe care aceasta le îmbracă. Și care nu sunt deloc puține, dacă se iau în considerare frecvența și gravitatea unor astfel de acte în Statele Unite ale Americii, țară care se confruntă intern cu o criză de proporții în această zonă.
Potrivit statisticilor furnizate de site-ul american de monitorizare a incidentelor armate Gun Violence Archive și a informațiilor validate până la data de 13 martie 2018, doar în acest an, în America, au avut loc 10.645 de incidente care au implicat arme de foc, soldate cu 2.800 de morți și 4.758 de răniți. 45 dintre aceste evenimente au fost împușcături în masă, iar numărul celor cauzate de împușcături accidentale (neintenționate) ale posesorilor de arme din SUA depășește, în 2018, numărul celor de autoapărare, respectiv 330 vs 312. În ceea ce privește accidentele, armele de foc au devenit a treia cauză a mortalității infantile în SUA. Iar din cealaltă perspectivă, în aceeași țară, în 2015, „în medie o dată pe săptămână, un copil cu vârsta cuprinsă între 1 și 3 ani a împușcat pe cineva” cu o armă găsită în casă, precizează The Trace.
Deși statistica arată că, între 2005 și 2015, în America au murit 71 de oameni în atacuri teroriste comparativ cu 301.797 în incidente armate interne, argumentele „pro-arme” susțin că nu acestea și numărul lor ridicat reprezintă o problemă, ci mai degrabă sănătatea psihică a posesorilor, acest tip de violență fiind adesea corelat cu zona patologică. Potrivit cercetărilor citate de site-ul The Trace, mai puțin de 4% dintre actele violente sunt comise de persoane cu boli mintale care, în general, prezintă o amenințare mai degrabă pentru ele însele decât pentru alții. În vreme ce presiunile au crescut în favoarea unei noi politici, mult mai restrictive, de achiziționare a armelor de foc, în lumina evenimentelor tragice și a masacrelor comise, în America există voci la fel de puternice, ca National Rifle Association (5 milioane de membri), care susțin că posesia de arme reprezintă un drept fundamental în apărarea libertății, potrivit celui de-al Doilea Amendament. Prin urmare sunt văzute ca un bun vital.
Unde începe această libertate și cum poate fi ea definită în raport cu violența care depășește astăzi motivația de „apărare a vieții”, devenind o manifestare politică și un act de (falsă) putere, este o întrebare la care Fromm răspunde prin definirea motivațiilor inconștiente. Una dintre cele mai interesante forme de agresivitate, în opinia acestuia, este violența compensatorie, răzbunătoare, o formă a violenței reactive, provocată de frustrare. „Violența compensatorie este rezultatul obligatoriu al vieții netrăite și invalidate (…) care își are rădăcinile în impotență și compensează pentru aceasta”, explicând termenul de impotent nu doar în sensul său restrâns, sexual, ci în accepțiunea mai largă, socială. „Omul nu poate tolera pasivitatea absolută. Această nevoie omenească este exprimată în picturile rupestre timpurii, în toate artele, în muncă și în sexualitate. (…) Capacitatea de a-și utiliza puterile astfel este potența”. Atunci când, din motive de anxietate, slăbiciune, incompetență nu este capabil să acționeze, devenind deci impotent, omul suferă. Compensarea acestei stări devine o necesitate cu scopul restaurării capacității de a acționa. Aceasta poate fi făcută fie prin identificarea cu o persoană sau cu un grup care deține puterea, fie prin utilizarea violenței.
Autorul cărții „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului” motivează prima alegere prin faptul că, implicit, omul trăiește iluzia de a acționa. Însă, în realitate, el doar se supune altora. Cealaltă alegere este reprezentată de puterea omului de a distruge. „Pentru a distruge viața nu este necesar decât un unic aspect – utilizarea forței. Omul impotent, dacă are un pistol, un cuțit sau un braț puternic, poate transcende viața, distrugând-o în alții sau în el însuși. Astfel, se răzbună pe viață pentru a i se fi negat”, nuanțând că, un comportament agresiv generat de frustrarea nevoilor sau dorințelor este un fenomen „aproape universal în majoritatea societăților”. În consecință, violența și agresivitatea sunt produse și expuse în mod constant printr-o încercare, adesea zadarnică, de a atinge un obiectiv de care individul a fost privat.
În aceeași măsură, și violența pusă în apărarea vieții și a libertății are implicații la fel de profunde, mai ales când cele două valori fundamentale devin o justificare pentru astfel de acțiuni. „Tendința de a pretinde că orice război este unul de apărare reflectă două lucruri. În primul rând, faptul că majoritatea oamenilor, cel puțin în cele mai multe dintre țările civilizate, nu pot fi făcuți să ucidă și să moară fără a fi inițial convinși că fac acest lucru pentru a-și apăra viețile și libertatea. În al doilea rând, demonstrează că nu e dificil să convingi milioane de oameni că se află în pericol de a fi atacați”, spune Fromm. El adaugă că o astfel de putere de convingere este posibilă în lipsa unei gândiri și simțiri independente și depinde cel mai mult de „dependența emoțională a vastei majorități a oamenilor față de conducătorii lor politici. Pornind de la premisa că există această dependență, aproape orice este prezentat cu forță și putere de convingere va fi acceptat ca real”, încheie Erich Fromm.
Care sunt celelalte fațete ale agresivitatății și cum se manifestă ele, acestea sunt doar câteva dintre ideile pe care psihanalistul german le dezvoltă în cea de a opta carte publicată de Editura Trei, „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului”.
