Poziţia recentă a reprezentanţilor FMI, asumată de reprezentanţi ai Guvernului României, privind OUG 50/2010, a suscitat la vremea sa unele discuţii şi luări de poziţie. Din punctul nostru de vedere, până acum nu s-a pus în niciun mod punctul pe i. Şi anume, care este măsura în care FMI poate impune unui stat membru al UE, printr-un transfer de suveranitate mascat, schimbarea unui act normativ care reprezintă o transpunere a unei directive comunitare.
În cazul apartenenţei unui stat membru al UE asistăm în mod clar la un transfer de suveranitate, clar, asumat în virtutea unui tratat, prin care respectivul stat transferă o parte a atributelor suveranităţii sale, în cazul discutat, atributul legiferării în anumite domenii, către Uniunea Europeană.
În temeiul acestui transfer, statul membru se obligă să respecte şi să aplice, conform regulilor stabilite prin tratate, legislaţia comunitară – în cazul propus spre discuţie să transpună în mod conform o directivă europeană. Mergând pe acelaşi fir logic, singurele în măsură să se pronunţe dacă o directivă este sau nu transpusă în mod conform sunt instituţiile UE, prin tratate fiind stabilite şi pârghiile prin intermediul cărora, în cazul unei încălcări a dreptului comunitar, statele membre pot fi obligate să „intre în legalitate”.
Revenind la problema OUG 50/2010 şi la recentele declaraţii, la presiunile FMI, privind limitarea aplicării acesteia la contractele existente, suntem de părere că există un conflict în privinţa obligaţiilor asumate de România prin semnarea tratatului de aderare la UE.
Se pune întrebarea – poate FMI sugera, impune, etc. unui stat membru al UE modificarea unui act normativ care transpune o Directivă europeană din considerente de „politică economică”, în contextul în care instituţiile europene nu s-au pronunţat încă dacă respectivul act normativ încalcă sau nu legislaţia comunitară? În opinia noastră răspunsul este unul negativ.
Până acum poziţia Comisiei Europene a fost una destul de clară – se analizează modul de transpunere al directivei privind creditele de consum. În aceste condiţii, nu înţelegem de ce se renunţa atât de uşor la un act normativ care înseamnă practic o normalizare a relaţiilor consumatori-bănci, doar pentru că FMI spune că nu este bun.
Suntem curioşi care ar putea fi poziţia Comisiei Europene faţă de această situaţie…
{mosloadposition user9}
