Sâmbătă, va fi pe scena de la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara. Este Misia, artista care exprimă poate cel mai bine fado-ul tradiţional – sau schimbarea din fado, pentru că, aşa cum îi place să spună, în fado tradiţia înseamnă schimbare.
Până sâmbătă, când o veţi putea cunoaşte personal la Festivalul Plai, Misia a acceptat să răspundă la câteva întrebări pentru Plai.
PLAI: Aţi crescut sub influenţa a cel puţin două culturi: portugheză şi spaniolă. De-a lungul anilor, v-aţi intersectat cu muzica altor culturi. Cât este de important pentru un muzician să aibă contact cu mai multe culturi? E important doar pentru el, ca persoană, sau această intersectare îi influenţează, până la urmă, şi muzica?
MISIA: Cred că este foarte important să cunoşti, să cauţi să cunoşti cât mai multe culturi de pe întreg pământul. Este important pentru tine ca persoană să ai curiozitatea de a cunoaşte cât mai mult, este important pentru tine ca muzician, ca fotograf, ca artist. Este important să ştii cât mai multe despre orice ţine de oameni, de creaţia lor, de oriunde ar fi ei. Atunci când ajungi să cunoşti ceea ce au creat alţii, să respecţi această creaţie, poţi să evoluezi şi tu ca persoană.
Când eram foarte tânără, am simţit că trebuie să fac o alegere, să mă poziţionez undeva, de partea culturii spaniole sau de partea culturii portugheze. Dar odată cu trecerea anilor, cu devenirea mea, am simţit tot mai acut că nu vreau să renunţ la nici una din aceste culturi, că nu vreau să abdic de la nimic din ceea ce sunt eu de fapt. Acum vreau şi încerc să exprim TOT, dacă mă înţelegeţi. Nu vreau să aleg între a fi ceva sau altceva. Sunt ceva şi altceva şi altceva şi altceva, din ce în ce mai mult.
PLAI: Ce v-a făcut să vă hotărâţi asupra a ceea ce veţi transmite publicului ca muzică? A fost un anumit moment care v-a îndreptat spre ceea ce cântaţi acum, a fost o conjunctură sau au fost mai multe momente, fiecare cu influenţa lui?
Misia: Păi, totul a început de la mama mea şi de la bunica mea. Amândouă erau artiste. Eu eram copil, eram mică, şi când am început să dansez, să cânt prin casă nu mă gândeam exact la ceea ce ar urma să fac în viaţă. Însă ştiam că trebuie să fiu o artistă – asta însemna să păstrez tradiţia, să continui ceea ce făceau mama şi bunica mea. M-am născut la Lisabona, am crescut acolo, în spiritul acelui oraş. Am plecat, pe la 20 de ani în Barcelona, oraşul mamei mele. Pe la 30 de ani, însă, am simţit că trebuie să mă întorc la Lisabona. Nu pot să explic de ce, dar am simţit că aceasta este menirea mea: să fiu în Portugalia, să fiu la Lisabona, să cânt fado. Nu vreau să spun că nu îmi place să cânt şi alte genuri de muzică, că nu îmi face plăcere să mă exprim şi altfel – dar fado este a doua mea natură. Este ceva mai presus de ce aş putea să explic: pentru mine, fado este ca viaţa, ca aerul de care avem nevoiie pentru a respira.
PLAI: În fado, atât muzica, dar şi cuvintele, exprimă sensibilitate şi emoţie. Ce credeţi, însă, că este mai important pentru a exprima această emoţie? Textul? Muzica?
Misia: Fado este o muzică extrem de frumoasă, extrem de melodioasă, dar şi extrem de simplă. Această simplitate a fado-ului există tocmai pentru a permite vocii să se exprime. Vocea este cea care transmite emoţia. Ceea ce încerc eu să fac este să trăiesc poezia din muzica mea şi sper că şi publicul din Timişoara, la festivalul Plai, va simţi cum trăiesc eu ceea ce cânt. Cred că acest lucru este mai important pentru public: să simtă ceea ce simt eu despre poemul care întregeşte muzica. Hai să spunem aşa: aş putea să cânt o poezie foarte frumoasă pe o melodie care nu îmi place foarte mult, dar nu aş putea să cânt niciodată o poezie care nu îmi place, oricât de bună ar fi muzica ce o însoţeşte. Cuvântul este principalul meu instrument – de aceea am încercat mereu să atrag cât mai mulţi poeţi de valoare să scrie pentru vocea mea, chiar dacă aceştia nu mai scriseseră niciodată pentru fado. Şi le sunt recunoscătoare tuturor, pentru că eu am ajuns unde am ajuns datorită, în primul rând, creaţiei lor.
PLAI: În tot ceea ce înseamnă artă, nu numai în fado, există o linie de demarcare între tradiţional şi modern. Unde este această limită, însă? De unde ştiţi până unde puteţi să mergeţi cu amprenta personală şi cu inovaţia, astfel încât să nu schimbaţi sau chiar să compromiteţi tradiţia?
Misia: Eu cred că există o neînţelegere faţă de ceea ce înseamnă „tradiţie”. Spun aceasta deoarece, atunci când vorbim despre fado, vorbim de o muzică urbană, o muzică a oraşului, nu una cântată undeva, într-un cătun pierdut din munţi. La acest gen de muzică, de fapt la tot ceea ce aparţine de oraş, tradiţia înseamnă schimbare. Oraşele se schimbă, prin tradiţie se schimbă – la fel se întâmplă şi cu fado. Tradiţional este ca fado să evolueze, să se schimbe, la fel cum se schimbă şi cum evoluează oraşele în care este cântat. La fel este şi cazul tangoului, care încă din prima zi în care a fost cântat s-a schimbat mereu. Fado şi tango au evoluat mereu, tradiţia lor este dată tocmai de schimbările pe care le-au cunoscut.
Dacă vorbim însă de limita până la care un artist poate să meargă cu inovaţia, atunci această limită cred că este dată doar de ceea ce doreşte să facă şi să exprime artistul respectiv. Sau de ceea ce poate să facă. Sunt unii artişti care doresc să cânte aşa cum au făcut-o bunicii lor şi care vor să păstreze totul aşa cum erau obişnuiţi de mici. Sunt alţii care nu se pot încadra în tipare. Priveşte-o, de exemplu, pe Amalia (Rodriguez – n.n.): ea nu s-a încadrat în nimic din ceea ce însemna fado înainte, în primul rând prin faptul că nu a cântat doar în portugheză, ci aproape în toate limbile – în engleză, franceză, spaniolă, braziliană, mexicană. Era ceva neobişnuit pentru fado – dar orice limbă, în vocea ei, suna a fado. De aceea zic că tradiţia înseamnă mişcare, înseamnă schimbare. Revoluţia nu cred că este dată de schimbări; dacă nu am mai evolua, atunci ar fi o „revoluţie”.
PLAI: Aţi spus că este foarte important ca publicul să simtă ceea ce exprimaţi şi simţiţi pe scenă. Aţi mai cântat în România, în urmă cu şase ani. Cum a simţit publicul muzica dumneavoastră?
Misia: Foarte, foarte, foarte bine. Păreau că toţi cei care au fost la concertele mele erau conectaţi cu mine, parcă eram toţi legaţi la ceva mai mare şi simţeam, fără voie aproape, acelaşi lucru, aceleaşi senzaţii în acelaşi timp. A fost extraordinar, pot să spun. Însă publicul din România este un avizat în fado – aici a cântat şi Amalia Rodriguez, şi tot cu succes. Iar la Timişoara, iarăşi, am înţeles că fado este cunoscut, nu va fi neapărat o experienţă nouă, dar simt şi ştiu că publicul va fi foarte bun.
PLAI: Am văzut că ascultaţi Maria Tănase. Maria Tănase cântă extraordinar o muzică autentic românească, doina. În muzica ei întâlniţi, de multe ori, un cuvânt care nu poate fi tradus exact: jale. Este ceva similar cu acel saudade pe care îl întâlnim în fado. Cum aţi descoperit-o?
Misia: A, da, ascult, ascult Maria Tănase cât de mult pot. Sentimentul pe care mi-l dă muzica ei este acelaşi cu cel pe care îl am când ascult fado. Există câţiva muzicieni pe care, la capătul zilei, îi asculţi şi rămâi uimit de cum te pot lăsa descoperit în faţa propriei tale fragilităţi. Aşa era Amalia Rodriguez, aşa era Edith Piaff, aşa era Maria Tănase. Sun aceşti muzicieni care, chiar dacă nu cântă acelaşi gen de muzică, chiar dacă nu cântă în aceeaşi limbă, au totuşi un limbaj comun: limbajul emoţiei pe care o transmit. Şi acesta este, de altfel, cel mai important lucru: să simţi emoţia din muzică, din versuri, nu neapărat să înţelegi cuvintele. Maria Tănase – am descoperit-o şi am împărtăşit-o şi altora. Tot distribui linkuri către cântece de-ale ei pe pagina mea de facebook, iar reacţiile sunt extraordinare, de la oameni care nu au auzit înainte de ea.
PLAI: De câte ori apăreţi în faţa publicului, este vizibil că lăsaţi acolo o parte din sufletul dumneavoastră. Este vizibil – sunteţi atât de onestă, de cinstită, de dedicată muzicii şi publicului. Cum puteţi să păstraţi aceeaşi putere, aceeaşi dedicaţie, după atâţia ani de oferit câte o parte din suflet?
Misia: (râde): Las o parte din suflet dar, în acelaşi timp, iau cu mine o parte din sufletul celor care mă asculte. Este ca un joc cu oglinzi – ceea ce ofer, mi se oferă înapoi. Las multe lucruri pe scenă, dar în acelaşi timp de pe scenă îmi culeg energia care generează tot ceea ce fac. Niciodată nu sunt obosită după un concert: pot să merg la discotecă, să ies în oraş. Nu vreau să merg la hotel sau acasă – prefer o petrecere cu prieteni, pentru că întotdeauna concertele mă umplu de energie.
PLAI: Ce aţi pregătit pentru timişorenii care vă vor vedea la PLAI?
Misia: Am pregătit cel mai nou album al meu, Ruas – cântece noi, dar şi cântece mai vechi, cântece ale altor muzicieni, ale altor artişti care au trăit extrem în sensul că au fost foarte cinstiţi cu ei înşişi, cu muzica lor şi cu publicul. Concertul va avea două părţi şi partea a doua sper că va fi o surpriză pentru cei care vor participa la concert, întrucât pe scenă va urca şi o chitară electrică, mânuită de un colaborator al lui Iggy Pop, Jeffrey Burton. Este oarecum neobişnuit pentru fado, dar sper să vă placă.
Interviu realizat de Amelia Galetar pentru Festivalul Plai.
