Alina Galeriu
managing partner, Galeriu & Partners PR
Perfecționista din mine care vrea mereu prestanță impecabilă în orice se acomodează greu cu neglijența care a ajuns să fie la ordinea zilei astăzi, atât în chestiuni ce țin de serviciu, cât și de viață personală. Și cred că un mare rol în treaba asta îl are tocmai viteza cu care putem să comunicăm. E atât de simplu să ne răzgândim, să corectăm, să refrazăm o secundă mai târziu absolut orice, încât ne-am obișnuit să apelăm mereu la soluția de avarie de a rectifica, în loc să trimitem din start mesajul impecabil.
Și chiar dacă tocmai ce am apăsat butonul de “send”, nimic nu mai e definitiv, atâta vreme cât nu ne costă nimic să o facem din nou, trimițând erata. Ceea ce sigur, e benefic într-o anume măsură. Ne scutește de multe bătăi de cap. Dar, paradoxal, tocmai faptul că putem corecta instant orice greșeală ne face mai pasibili să comitem și mai multe erori. Ne face mai puțin atenți la finețuri, mai … repeziți în acțiuni. Iar această impulsivitate în gesturi își pune amprenta asupra tuturor aspectelor vieții noastre, inclusiv asupra modului în care gândim, iubim, muncim… și în general asupra modului în care ne raportăm la orice sarcină, cât de mică.
Îmi amintesc de anii formării mele, anii de școală în care această realitate virtuală nu ne invadase încă, vitregindu-ne și de beneficiile ei, dar ferindu-ne și de alterările nefaste ce avea să le aducă. Acum douăzeci de ani nu exista butonul “delete”. Lucrurile aveau o anume încărcătură valorică odată ce erau scrise. O permanență invocată și de dictonul latin din vechime: “verba volant, scripta manent”. Acum, în antiteză, totul parcă e temporar, ajustabil. Și se reflectă în absolut toate aspectele vieții. Ca și cum tot ce facem e scris în creion și putem oricând să folosim guma de șters.
Îmi mai amintesc și orele de lucru manual din școală. Noi, fetele, coseam flori pe etamină. Era foarte migălos tot procesul. Și cel mai grav era că, dacă greșeai nu prea aveai cum să repari. Trebuia să o iei de la capăt. La fel și în cazul băieților, care făceau traforaj. Dacă nu erau atenți și se rupea plăcuța nu mai exista cale de întoarcere. O luau de la zero, cu o nouă plăcuță. Cumva, era o lecție a preciziei pe care o învățam de mici. Responsabilitatea de a duce lucrurile la bun sfârșit și de a fi dibaci. O lecție astăzi uitată…
Această grijă în a le insufla dibăcie copiilor cred că lipsește astăzi în școli. Azi încurajăm învățarea prin tehnica trial – error de exemplu, că e mai modern și cool așa. Practic, încurajăm erorile perpetuate la nesfârșit, neatenția ca stil de lucru și lipsa dibăciei în orice proces ce ține câtuși de puțin de manualitate. Pentru că, nu-i așa, trăim oricum în epoca în care mecanizăm tot ce putem mecaniza?!
Și cred că pe măsură ce uităm toate astea, pierdem de fapt mult mai mult decât arta de a lucra manual un obiect, pierdem un întreg proces de lucru care este de fapt chintesența actului creativ cu rost: a avea un plan, a face un tipar, a respecta tiparul și a finaliza proiectul.
Iar în această notă de nostalgie cu parfum de septembrie, când reîncep școlile și dezbaterile despre manuale, uniforme și deontologia dascălului, vă propun și eu o temă de gândire: mai știm oare să meșterim și să ne bucurăm de calitatea de a fi dibaci? Cum se vor raporta generațiile tinere la proiecte de crafting, dacă nu îi mai învățăm în școală să fie dibaci și pricepuți? Mai avem proaspăt în minte sentimentul acela de împlinire după ce am reușit să transformăm cu mâinile noastre un lucru să devină din obiect visat obiect real? Mai știm să insuflăm asta copiilor noștri?
Text inspirat de Leroy Merlin Romania și campania #craftsmanship – redescoperirea bucuriei uitate de a meșteri, cu dibăcie și responsabiliate.
Alina Galeriu este un comunicator entuziast, cu o experienta de 10 ani in jurnalism si PR. In prezent este managing partner al agentiei Galeriu & Partners PR, parte din The Group, cel mai important grup de comunicare din Romania. A urmat facultatea si masteratul la SNSPA, precum si Modulul I al IAA School of Marketing & Communications. Atunci cand nu construieste povesti despre si in slujba brandurilor de care se ocupa, ii place sa observe oamenii si sa le descopere lor povestile.
