Andreea Popescu, PR INCDMTM
Teoria spune ca o organizaţie care nu comunica nu există. Pe de altă parte, comunicarea exagerată sufocă, generează ostilitate şi face publicurile interesate să-şi construiască o armură de protecţie. Mesajele nu mai penetrează atunci audienţa decât sporadic. De aceea, ca PR, se impune să ştii unde să te situezi în spaţiul propice dintre comunicarea insuficientă şi excesul comunicaţional. Şi asta nu este o ştiinţă exactă.
Niciodată nu am aderat la cuvinte, fie ele simple sau pompoase, care să nu se oglindească în experienţa mea. Dar am descoperit demult validitatea teoremei conform căreia comunicarea trebuie să fie un efort continuu şi sistematic. Adică să aibă o anumită ritmiciate şi să presupună implicare şi interes din partea celui care o iniţiază. Vorbim bineînţeles de tipul de comunicare angajată, în care comunicatorul este interesat de stabilirea şi menţinerea comunicării. Ea este valabilă pentru relaţiile profesionale, cu predilecţie cele dezvoltate în Relaţii Publice, dar nu şi în cele personale, în care reluam legături şi după ani de zile… pentru că dialogul interior cu celălalt a continuat mental, în comuniunea creată de afinitate sau sentiment. Dar în cadrul comunicării în PR se impune ca normă respectarea axiomei. Ştim foarte bine că o proastă legătură cu jurnaliştii cu care am dezvoltat relaţii, cu partenerii şi furnizorii, publicul de cumpărători şi aşa mai departe sunt catastrofale. Dar ce ne facem când nu avem ceva cu adevărat relevant de comunicat? Merită să comunici cu orice preţ?
Este adevărat că numai flerul, intuiţia şi experienţa îţi pot arăta, ca PR, ce este demn de a fi făcut public. Criteriile binecunoscute care ar trebui să definească o ştire rămân doar orientative în viaţă. Spunând asta, nu vreau să se înţeleagă că o “ştire” care îndeplineşte aceste criterii nu este într-adevăr o ştire, ci că lucruri aparent neînsemnate pot deveni ştiri pentru nişa de audienţă căreia i se adresează sau nu pot fi transformate în ştiri prin mecanisme aparte. Dar, să fim oneşti, câte companii reuşesc să capete un alt loc pe paginile marilor publicaţii la rubrici precum politic, actualiate sau chiar social sau să fie pomenite într-un buletin de actulităţi în alte situaţii decât cele de criză? Mă tem că prea puţine. Adevăratele oportunităţi pentru apariţii sunt mass-media specializate sau chiar locale. Astfel, implementarea unei soluţii software la o companie, fie ea şi una de impact naţional, să spunem din domeniul petrolier sau energetic, nu ar putea niciodată să ocupe un spaţiu cât de mic în presa centrală, decât poate doar dacă ar fi realizată de liderul de piaţă. Dar în lumea pasionaţilor de IT, aceasta este cu siguranţă o ştire. Cum în lumea mea, tehnică, ştiinţifică şi superspecializată, o conferinţă naţională la care suntem coorganizatori este o ştire. Dar doar acolo.
De ceva timp, eu am decis să nu mai comunic public. Cred ca sunt şase luni. De ce? A fost o decizie dificilă. Nu pentru că am dori să ascundem ceva. Nu pentru că este criză globală. Nu că nu am fi făcut lucruri importante, ci pentru că nu am facut lucruri cu adevărat importante pentru publicul larg. Din păcate sau din fericire, în afara listelor de difuzare formate din jurnalişti interesaţi de activitatea ta, există şi portalurile de ştiri şi comunicate de presă care mai că te îmbie să publici. Simpla lor existenţă şi uşurinţa mecanismului după care operează, combinată cu oportunităţile extraordinare pe care le conferă, sunt parcă făcute să te invite la scris un comunicat… Şi totuşi, eu m-am gandit bine înainte de a apăsa acele minunate butoane “trimite” sau de a scrie un nou email listei mele de presă. Am preferat newsletterul, la care sunt abonaţi benevol colaboratorii şi cei interesaţi. De ce? Pentru că spiritul meu critic m-a atenţionat că nu are rost să cochetez cu publicul şi că clachez… Nu pot să seduc şi să dezamăgesc. Nu pot să provoc şi apoi să mă comport indiferent. Dacă vreau să atrag iubire sau măcar respect, trebuie să mă fardez strident numai la ocazii. Aşa că va rog frumos să vă gândiţi de două ori la metafora de mai sus înainte să apăsaţi acele butoane. Pentru că în fiecare zi când monitorizez comunicatele şterg tone de fard inutil din imbox…
Andreea Popescu este PR Manager pentru Institutul National de Mecatronica si Tehnica Masurarii din octombrie 2007 şi a colaborat în calitate de consultant extern în PR şi marketing cu MBM Software and Partners.Ea este absolventă a secţiei de Comunicare Socială şi Relaţii Publice a Facultăţii de Litere (Universitatea Bucureşti) şi masterandă la aceeaşi universitate. În decursul timpului, Andreea a participat la numeroase evenimente şi a colaborat la desfăşurarea unei game largi de proiecte, făcând parte din organizaţia PRIME România (fostă CERP Students), între 2004 şi 2007.
Pentru PRwave Andreea Popescu a mai scris:
- Blogul organizational – necesitate sau moda?
- Negocierea nepoliticoasa
- Comunicatul de presa… sau arta de a seduce obiectiv
