În limba japoneză există 50 de cuvinte diferite pentru a defini ploaia. De la aversele rapide și puhoaiele torențiale, până la ploile înghețate, cele bine-venite sau provenind dintr-un cer fără nori, imaginația lingvistică niponă a găsit cuvântul potrivit pentru a descrie cu exactitate fiecare tip de dezlănțuire a cerului. Autoarea americană Asha Lemmie își construiește romanul de debut Cincizeci de cuvinte pentru ploaie pornind chiar de la această imagine polivalentă, metaforă puternică a vieții înseși, cu toate capriciile ei.
Bestseller New York Times publicat de Editura Trei, Cincizeci de cuvinte pentru ploaie a stârnit reacții puternice imediat după lansare. „Vă va oferi 50 de motive să vă anulați toate planurile după ce vă apucați să citiți” spunea publicația americană. Într-adevăr, cartea lui Asha Lemmie dezlănțuie în cititori furtuni de idei și emoții și fascinează printr-o narațiune inedită, cu parfum exotic, japonez.
Scriitoarea americană spune povestea lui Noriko Kamiza, Nori, de când aceasta are opt ani și până ajunge la maturitate. Istoria sa de viață poartă cititorii din Japonia anilor următori celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene, două decenii mai târziu. Culturi și civilizații foarte diferite se atrag doar pentru a se respinge, precum aceiași poli ai unui magnet. Povești de viață din trecut se intersectează cu cele din prezent și le condiționează destinul, dreptul la fericire, libertate și chiar existență.
La fel ca personajele tragediilor antice, eroina lui Asha Lemmie poartă o vină tragică, aceea de a fi de rasă mixtă, fiica unei japoneze înrudite cu Casa imperială și a unui soldat afro-american. Pielea închisă la culoare și părul ei ondulat sunt o mărturisire constantă a păcatului mamei sale, iar existența lui Nori, bastarda, este o rușine pe care familia Kamiza, cu o istorie de un mileniu, nu și-o poate permite.
După ce este abandonată în fața porții impunătoarei case a bunicilor, Nori încearcă să respecte promisiunea făcută mamei sale. „Promite‑mi că te vei supune în toate privințele. Nu pune întrebări. Nu riposta. Nu te împotrivi. Nu gândi dacă gânditul te va duce undeva unde n-ar trebui să fii. Doar zâmbește și fă ce ți se spune. Numai viața ta e mai importantă decât supunerea. Numai aerul pe care îl respiri. Promite‑mi acest lucru”. Iar Nori se supune, acceptă tratamentul impus de bunica sa, chiar dacă înseamnă bătăi fără a fi vinovată, izolare totală în mansarda casei, ani la rând sau băi chimice, menite să-i decoloreze pielea. Nori suferă abuzuri de neimaginat, deși nimeni nu-i spune motivul. Probabil merită, pentru că este un copil blestemat, rușine a familiei, deși i s-a făcut totuși marea favoare de a fi lăsată în viață.
„Doamne, (…) Îmi pare rău pentru părul meu. Îmi pare rău pentru pielea mea. Îmi pare rău pentru necazurile pe care le fac celorlalți. Sper că nu ești prea supărat pe mine”. Rugăciunile – obligatorii în rutina de viață a copilei – nu sunt totuși o corvoadă, pentru că Dumnezeu este singurul căruia îi poate adresa întrebări, fără a fi ulterior pedepsită. În momentul când Akira, fratele vitreg al lui Nori și moștenitorul impresionantei averi a familiei, se mută la rândul său în casa bunicilor, în viața tinerei se deschide o nouă perspectivă. Afecțiunea, empatia și muzica clasică pe care o descoperă datorită lui Akira dărâmă zidurile ridicate de mentalitățile absurde ale unei familii tiranice. După mulți ani, Nori are voie să iasă din casă, să simtă atingerea și gustul ploii, care îi ținuse de urât în perioadele de cumplită izolare. „Din mansardă nu se aude soarele”, îi spune Nori lui Akira, încercând să explice de ce iubește ploaia. „Și e întotdeauna atât de liniște. Vara, mai ales, când nu am lecții și când nu vine Akiko san, e… e pustiu. De parcă n-ar mai fi altcineva în afară de mine în lumea întreagă. Dar când ploua, auzeam mereu stropii pe acoperiș, iar atunci îmi aminteam că nu sunt, știi tu… singură”.
Relația specială creată între Nori și Akira nu poate fi însă tolerată de familie. Un Kamiza, moștenitor al unei averi fabuloase – chiar dacă în parte ilegală, prin legăturile cu mafia japoneză – nu putea fi înrudit cu o bastardă mulatră. Viața lui Nori este o odisee marcată de cruzimea familiei, care nu se dă în lături să o vândă într-o casă de prostituție.
Cincizeci de cuvinte pentru ploaie nu este însă un roman strict despre rasism, cât mai ales despre cei marginalizați, din diferite motive. Akira „era copilul de aur”, iar Nori, „copilul blestemat, dar amândoi erau captivi în aceeași plasă”. Akira este un reprezentant al noilor generații, un artist idealist, obligat să se vândă pe sine intereselor unei familii criminale și mafiote. Mama celor doi este marginalizată pentru că a îndrăznit să-și dorească iubirea și să riște totul pentru ea. Alice, prietena englezoaică a lui Nori, a făcut aceeași greșeală – s-a îndrăgostit de un tânăr cu o poziție socială inferioară, ceea ce i-a adus un lung exil.
Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este și o carte a căutării de sine. Mare parte a personajelor sunt urmărite în timpul unui proces de devenire, pe care unele reușesc să-l ducă până la capăt, făcând dovada unei reziliențe extraordinare, în timp ce altele se prăbușesc sub povara propriilor visuri.
Poveste dură și duioasă în același timp, Cincizeci de cuvinte pentru ploaie este totuși un roman care lasă loc optimismului și speranței. Cartea este dedicată tuturor celor „marginalizați, în cinstea zilei de mâine”, care poate fi mai bună. Există răni care nu se vindecă niciodată pe deplin, pare a spune autoarea. Însă important este ca, indiferent de circumstanțe, drumul înainte să fie continuat.
În interviurile despre roman, scriitoarea de culoare Asha Lemmie a fost întrebată dacă există puncte comune între viața sa personală și cea a personajului principal. „Nori este o versiune mult exagerată a mea” a răspuns autoarea pentru „Good Morning, America”. Însă, în capitolul de Mulțumiri își exprimă gratitudinea pentru propria versiune din trecut: „Îi mulțumesc fetei care am fost: pentru că a supraviețuit ploii”.
