Autori: Bianca Ciurcanu si Gabriela Martin – psiholog, Centrul Regional Oncosuport Cluj
Un fulger în plină vară. Vestea că această boală s-a declanşat la unul dintre membrii familiei, la o persoană foarte apropiată, de care suntem profund legaţi sentimental, împreună cu care ne-am obişnuit să împărtăşim deopotrivă marile şi micile aspecte ale vieţii de zi cu zi, alături de care ne făceam planuri de viitor, ne răscoleşte definitiv liniştea interioară şi ne pune în faţa unor dileme aparent insurmontabile.
– Cum să-i dau cumplita veste celui la care ţin atât de mult?
– Cum să mă comport în această situaţie care schimbă totul, legând tot echilibrul doar de speranţă?
– Cum să-mi înving propria durere şi de unde să-mi găsesc puterea de a zâmbi şi a încuraja?
Diagnosticul zdruncină din temelii credinţe pe care le aveam despre viaţă în general, despre propria persoană, despre echilibrul şi logica întregii lumi, aşa cum obişnuiam să le înţelegem până la momentul veştii despre boală. Începem să reflectăm într-o lumină absolut nouă la propriile şanse de supravieţuire, ne vedem într-o ipostază la care nu reflectasem niciodată şi apar întrebări despre cine suntem cu adevărat şi ce putem face în realitate. Timpul capătă o consistenţă niciodată bănuită, se aude un ceas marcând secunde fără întoarcere. Ce facem cu timpul care a rămas? Asta este o întrebare care începe încet, dar sigur să ne macine.
Răspunsul este unul singur: timpul rămas este acelaşi dintotdeauna, secundele sale nu curg mai repede, aşa cum avem impresia şi nimeni nu a fost pus cu spatele la zid. Doar viaţa ne-a arătat o faţetă a ei despre care preferam să nu ştim – decât, eventual, din poveştile altora. Timpul este pentru viaţă, iar viaţa este o continuă luptă, de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi in diferite momente. Rămânem şi luptăm pentru viaţă, pentru speranţă, pentru echilibru şi şansă. Doar că „armele” sunt neconvenţionale şi trebuie descoperite pas cu pas….
Nu există o modalitate acceptabilă de comunicare a veştii…
Fals, chiar dacă nimeni nu a inventat „reţeta ideala”. Vestea trebuie comunicată cât mai firesc, fără a o „îneca” în banalitate, totuşi. Sunt persoane raţionale, active şi dominante care vor reacţiona mai bine discutând despre aceasta în prezenţa medicului, pentru a păstra situaţia în sfera de cuprindere a unei afecţiuni medicale severe, dar identificabilă şi abordabilă ştiinţific. Alte persoane relevă o sensibilitate mai mare şi o dinamică sentimentală a faptelor şi întâmplărilor percepute. Pentru acestea reverberaţiile unei asemenea veşti vor fi extrem de puternice, de aceea în prealabil trebuie format un front de persoane conştientizate de noua realitate. Disiparea emoţiilor primare, cooptarea mai multor persoane aflate în relaţii apropiate cu persoana diagnosticată ajută foarte mult la crearea unei atmosfere de solidaritate. „Piatra” unei astfel de veşti este vital să cadă într-un lac mai adânc şi mai întins, pentru ca valurile create să nu fie devastatoare. Accentul trebuie pus pe solidaritate, pe efort comun pentru identificarea şi aplicarea soluţiilor, pe negarea abandonului şi a blazării. O provocare de asemenea proporţii cere o mobilizare pe măsură şi întâmpinarea şocului cu o atitudine orientată spre planuri de acţiune, spre identificarea şi susţinerea solidară unor potenţiale soluţii ajută mult persoana aflată în suferinţă, mobilizând-o şi ajutând-o să găsească resurse pentru tratamentul şi intervenţiile medicale specifice care vor urma.
Mila pentru cel afectat devine covârşitoare…
Este periculos şi greşit să lăsăm să ne domine acest sentiment. Perceperea milei este instinctivă, nu ne putem condamna pentru simplul fapt că o simţim, dar aportul său nu este cu nimic productiv. O vom lăsa într-un colţ de suflet şi ne vom opune să ne domine atitudinea generală şi comportamentul. În fond, urmează o luptă şi fiecare va trebui să se angreneze în aceasta, iar cei din jurul pacientului trebuie să lupte cu mila şi cu frica de necunoscut. Trebuie conştientizat faptul că acest diagnostic sever, cu implicaţii atât de profunde va produce în persoana diagnosticată o “furtună sentimentală” de largi proporţii şi cel mai adesea demnitatea este puternic reabilitată. Viaţa capătă valenţe noi pentru cel aflat în suferinţă, faptele trecutului sunt reanalizate si apreciate, nevoia de echilibru, decenţă şi respectare a demnităţii în suferinţă vor exista cu siguranţă, chiar dacă nu vor fi corect interpretate de cei apreciaţi. Cei din jur trebuie să se poarte protectiv, afectuos dar corect din punct de vedere moral si social. Cei afectaţi au nevoie de energie şi un moral ridicat, de aceea este bine să vă reamintiţi care sunt situaţiile şi gesturile care le fac cea mai mare plăcere. Discuţiile relaxate este bine să evoce amintiri cu valenţe pozitive şi fapte din prezent cu posibile conotaţii fericite. Lăsaţi pe cât posibil planurile de viitor pentru discuţii separate, cu excepţia celor care au în vedere evoluţia promiţătoare a tratamentului şi eventuale soluţii alternative de intervenţie. Cel afectat are intensă nevoie să descopere că rolul şi rostul său între semeni a fost şi rămâne unul preponderent pozitiv, în ciuda tuturor erorilor inevitabile. Contactele sociale dese fără o întindere prea mare (pentru a nu deveni obositoare) sunt, în general, binevenite – pentru a nu lăsa persoana afectată singură în faţa propriilor temeri.
Nu voi mai zâmbi niciodată…
Doamne-fereşte! Zâmbetul este motorul vieţii, ne face mai frumoşi pentru cei din jur şi disipă o uriaşă cantitate de energie pozitivă utilă celor aflaţi în suferinţă (ca să nu mai vorbim de noi înşine). Dacă veţi reuşi să nu priviţi persoana afectată ca pe un condamnat şi dacă veţi învinge în confruntarea cu ideea că sunteţi destinatarul unui „ghinion cosmic” pentru situaţia dată, veţi găsi cu siguranţă puterea de a zâmbi. Aşa cum cei aflaţi în suferinţă se văd într-o nouă lumină afectaţi de posibilele implicaţii ale bolii, aşa şi voi îi veţi „reevalua”. Amintiţi-vă cu obstinaţie faptele bune şi momentele plăcute, vesele, în care cei afectaţi au fost protagonişti principali, rememoraţi-le şi bucuraţi-vă de căldura lor poate uitată în mod nemeritat. Întotdeauna suntem prea grăbiţi să întâmpinăm o nouă zi şi lăsăm deoparte bucurii mici dar semnificative. Învăţaţi, în noua situaţie, ce înseamnă să fiţi mai relaxaţi, mai îngăduitori şi mai generoşi cu semenul vostru afectat. Sunt multe fapte care pot ajuta, multe gesturi care pot însenina. Nimic nu este pierdut, doar o luptă grea se întrevede.
Aceasta este, în definitiv, viaţa.
