Tema densităţii excesive în locuinţele româneşti lipseşte din discuţiile publice
Aproape jumătate din familiile româneşti (46%) trăiesc în una sau două camere. În oraşe, procentul ajunge chiar la 57%.
Cifrele devin mai dramatice când ne uităm la mărimea familiilor. Trăiesc în maximum două camere, 40% din familiile cu 3 persoane, 32% din familiile cu 4 persoane, 20% din familiile cu 5 persoane şi 20% din familiile cu 6 persoane, reiese din studiile de piaţă derulate de BCR Banca pentru Locuinte (BCR BpL) cu sprijinul IRSOP.
„Ne oprim un moment şi încercăm să ne imaginăm traiul zilnic al unei familii de 4 sau 6 persoane într-un apartament de 2 camere: cum se odihnesc aceşti oameni? Cum mănâncă? Ce posibilităţi de intimitate există? Unde îşi ţin lucrurile? Unde se pregătesc pentru şcoală sau pentru muncă? Cum gestionează preferinţele divergente? Cum e atmosfera generală? În mod curios, tema densităţii excesive în locuinţele româneşti lipseşte din discuţiile publice şi nu pare să preocupe pe nimeni, în afară de locatarii în cauză”, a declarat dr. Petre Datculescu, Directorul IRSOP.
Toate fiinţele vii suferă când spaţiul lor de viaţă e supraaglomerat. Când trăiesc înghesuite, animalele se reproduc mai încet, nu îşi îngrijesc puii cum trebuie şi devin vulnerabile la afecţiuni. Studiile au constatat că oamenii înghesuiţi în spaţii supraaglomerate au performanţe intelectuale mai scăzute, devin mai retraşi din punct de vedere social şi mai puţin toleranţi în relaţiile interumane. Cercetările făcute de IRSOP pe această temă arată că oamenii care provin din familii numeroase înghesuite în spaţii strâmte raportează o creştere a iritabilităţii, a frustraţiei, a senzaţiei de constrângere şi a sentimentului că nu au control asupra vieţii proprii, afirma dr. Petre Datculescu, Directorul IRSOP.
Dar, efectul cel mai grav al supraaglomerării locative este instalarea resemnării. Oamenii se descurajează şi se obişnuiesc cu ideea că nu vor putea depăşi inconfortul în care trăiesc. Acest efect psihologic se numeşte ”neajutorare învăţată” (learned helplessness) şi apare atunci când oamenii realizează că nu există scăpare, pentru că forţele proprii sunt insuficiente, iar ajutorul extern este absent. Familiile înghesuite nu au nevoie de compasiune, ci de ajutor, care se traduce prin acces la finanţare, prin politici şi strategii guvernamentale de îmbunătăţirea locuirii şi mai ales prin conştientizarea publică a riscurilor traiului înghesuit, a spus dr. Petre Datculescu.
Produsele de economisire-creditare sunt produse care au un ciclu de viaţă lung. Clientul încheie un contract de economisire-creditare cu o valoare care reflectă intenţiile lui în domeniul locativ. Depune lunar (sau anual) o anumită sumă de bani în contul contractului său de economisire-creditare, până ajunge la suma economisită de 50% din suma contractata. Acest tip de abordare a asigurarii confortului locativ în viitor impune o planificare a resurselor financiare proprii şi o disciplină financiară individuală pe un timp îndelungat.
Statul încurajează efortul cetăţeanului de a se preocupa de îmbunătăţirea propriei situaţii locative, de a renunţa la consumul imediat în beneficiul investiţiilor pe termen lung în domeniul locativ. Statul încurajează efortul cetaţeanului prin acordarea primei în cuantum de 25% din economiile efectuate anual, nu mai mult de 250 EUR/an (echivalent lei). La finalizarea procesului de economisire şi în funcţie de îndeplinirea condiţiilor de repartizare, clientul dobândeşte dreptul de a accesa un credit cu valoarea de 50% din suma contractată. Atât pentru sumele economisite cât şi in cazul creditelor banca oferă dobânzi fixe.
