“Când mă gândesc la bunica, mă gândesc la simţul aventurii”
Curtea Veche Publishing a lansat recent un nou volum al colecţiei Casa Regală: „Ana. Portretul Reginei/Anne. The Queen’s Portrait”, semnat de ASR Principele Radu al României. Cartea este un cadou pentru Majestatea sa, un album cu fotografii de familie înfăţişând-o pe Regină, alături de informaţii personale care scot la iveală frumuseţea şi farmecul, spontaneitatea şi eleganţa, dar şi firea energică a Reginei.
Cartea a fost lansată chiar de 1 martie, în prezenţa ASR Principele Radu al României, iar în data de 8 martie, cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, a fost prezentată 
de ASR Principesa Margareta, care a povestit detalii emoţionante despre viaţa personală a mamei Alteţei Sale. Volumul a fost lansat şi la Iaşi (6 martie) şi Craiova (15 martie), în faţa cititorilor şi admiratorilor Familiei Regale dornici să fie alături de membrii acesteia într-un moment plin de însemnătate: anul în care Majestatea Sa Regina Ana a României împlineşte nouăzeci de ani.
Pentru a continua seria de mărturii ale membrilor Casei Regale despre viaţa Reginei Ana, Editura Curtea Veche are onoarea să prezinte câteva rânduri scrise chiar de Alteţa Sa Regală Principele Nicolae.
Principele Nicolae, fiul Principesei Elena a României, este în prezent al treilea în ordinea de succesiune la tronul României. Alteţa Sa Regală a locuit în Marea Britanie, însă recent s-a stabilit definitiv în România, unde a preluat o parte din atribuţiile publice ale Casei Regale.
“Bunica mea, Regina Ana a Romaniei, este o doamnă de mare caracter. Îţi poţi da seama, doar uitându-te la ea, că are o personalitate puternică şi chiar jucăuşă uneori.
Când mă gândesc la bunica, mă gândesc la simţul aventurii, la zburdălnicia ei şi la râsul sănătos. În copilărie, am avut cu ea o relaţie specială şi apropiată, care cred că s-a înfiripat încă din clipa în care m-am născut. De-a lungul anilor, ne-am aventurat în tot soiul de expediţii, pe vremea când locuiam la Geneva, fie că luam maşina şi mergeam să vedem nişte obiective interesante, fie că descopeream drumuri ascunse către anumite destinaţii sau căutam locuri noi de pescuit. Pe scurt, nu se dădea în lături de la nimic, şi totul de dragul distracţiei şi al aventurii. Îmi amintesc cum, într-un an, — nu cred să fi avut mai mult de zece ani — mi-am amintit de Puy du Fou, acel parc din Franţa de lângă Nantes, unde fusesem cu bunicii mei cu nişte ani în urmă, într-una dintre vacanţele şcolare din Elveţia. Nici n-am apucat să spun că mi-ar plăcea să-l mai văd o dată, că bunica a şi venit a doua zi cu propunerea să mergem. Am tot insistat că nu este cazul, dar, fiind o fire extrem de hotărâtă şi de voluntară, m-a pus imediat la punct şi a doua zi biletele erau deja rezervate. Zis şi făcut. Ne-am făcut bagajele, iar bunicul ne-a condus la gară la Geneva. Având acel simţ al aventurii în sânge, a ştiut exact cum să-şi distreze nepotul şi, pentru prima dată în viaţa mea, am mers singur cu bunica într-o excursie prin Franţa, în ceea ce s-a dovedit a fi călătoria vieţii noastre. Am mers mai întâi la cuşetă cu primul tren, care ne-a dus până la Lyon, iar de acolo am luat un altul către Nantes. Aceasta a fost prima mea călătorie lungă cu trenul şi prima călătorie pe care o făceam doar noi doi. Aşa este bunica mea: spontană şi oricând gata să treacă la fapte. Iar acesta este doar un mic exemplu pentru a pune în lumină lucrurile pe care le făceam împreună, în timp ce alţii pescuiau sau jucau golf, lucruri pe care tot ea m-a învăţat să le fac de-a lungul timpului.
Un alt lucru pentru care îmi admir foarte mult la bunica este faptul că întâlnirea ei cu bunicul meu s-a produs într-o perioadă dificilă nu doar pentru Europa, dar în mod special, pentru Rege, care fusese exilat cu doar un an înainte s-o cunoască. Faptul că ea a acceptat să-i fie alături, chiar şi în aceste condiţii, spune multe despre curajul şi despre caracterul ei. Rolul său a fost, aşadar, mult mai complex decât cel al unei soţii care-şi sprijină soţul de-a lungul unui trai normal. Ea a trebuit să preia ataşamentul emoţional faţă de ţara a cărei Regină devenise, dar pe care nu a avut prilejul să o cunoască decât în anii ’90. Nu ştiu câte alte lucruri au avut în comun la început bunicii mei, dar cred că printre lucrurile care i-au unit de-a lungul timpului se numără pasiunea pentru aventură, independenţa, plăcerea şofatului şi bucuria de a călători. Din copilărie mi-i amintesc pe amândoi ca fiind foarte pasionaţi de şofat şi, mai ales, de jeepuri militare, pasiuni care înfloreau anual atunci când ne luau pe mine, şi uneori pe sora mea, în călătorii prin Elveţia, şi uneori prin Franţa, unde se întâlneau cu membrii unui club dedicat vehiculelor militare, printre care erau amândoi foarte cunoscuţi.
Personalitatea Reginei este compusă din multe alte faţete, dincolo de năstruşniciile ei elegante, umorul sănătos şi replicile tăioase şi inteligente. Regina Ana este o persoană cu un simţ practic foarte dezvoltat, iar orice lucru care nu are de-a face cu o activitate devine plictisitor sau neinteresant. Pe vremea când locuiam în Elveţia, îmi amintesc că de multe ori ne urcam în maşină, ne opream la un restaurant cochet de la marginea pădurii de lângă Versoix şi ne uitam la ceilalţi, la natura care ne înconjura şi, în general, priveam cum se învârte lumea în jurul nostru. Regina a fost întotdeauna atrasă de natură şi în special de păsări. Pe vremea când locuiam la Versoix, şi mai recent la Aubonne, agăţase lângă ferestre şi prin grădină multe căsuţe pentru hrănirea păsărilor, ca să le poată observa zborul în timp ce tot veneau şi plecau.”
