in forma actuala
Asociatia pentru Protectia Consumatorilor din România a transmis către membrii Camerei Deputaţilor un document de susţinere a păstrării OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit încheiate de consumatori în forma actuală, având în vedere faptul că zilele acestea este luat în discuţie proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei în cadrul Comisiilor parlamentare.
Încă de la momentul discuţiilor privind transpunerea Directivei 48/2008 privind contractele de credit încheiate de consumatori, dar şi ulterior, APC România a fost un susţinător fervent al lărgirii cadrului de aplicare şi al adoptării unor dispoziţii mult mai stricte în vederea creşterii nivelului de protecţie a consumatorilor.
Considerăm că poziţia mediului bancar împotriva OUG 50/2010 privind contractele de credit încheiate de consumatori au plecat întotdeauna de la premise false care nu îşi au acoperirea în realitate. Preluarea acestei poziţii prin modificarea OUG 50/2010 ar fi deosebit de nocivă şi nu ar face decât să creeze o situaţie de insecuritate pentru consumatorii care au început deja să-şi ceară drepturile.
Care au fost argumentele prezentate în general de mediul bancar împotriva OUG 50/2010:
1. Băncile au pretins că OUG 50 se aplică retroactiv, fiind deci neconstituţională.
Care este adevărul: În acest caz nici nu se discută despre o eventuală retroactivitate a OUG. Într-adevăr, noua reglementare se aplică şi contractelor aflate în derulare şi de aici se poate crea impresia unei retroactivităţi, dar adevărul este că OUG se aplică numai pentru viitor, numai efectelor viitoare ale contractelor încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, nu are nici un efect asupra prestaţiilor deja efectuate (nu sunt recalculate dobânzi plătite anterior, nu se prevede posibilitatea returnării comisioanelor deja încasate).
De altfel, într-un final, chiar băncile au renunţat la această abordare, recunoscând indirect faptul că poziţia lor anterioară nu putea fi susţinută cu argumente legale.
2. Băncile pretind că OUG 50 încalcă dreptul comunitar prin lărgirea sferei de aplicabilitate şi includerea unor prevederi mai stricte pentru mediul bancar.
Care este adevărul: Specificul directivei ca instrument de drept comunitar este că în transpunerea sa statele membre trebuie să asigure că scopul urmărit de aceasta este atins şi că nu există dispoziţii legislative contrare. Prin urmare transpunerea nu reprezintă, aşa cum de multe ori se întâmplă, o traducere cuvânt cu cuvânt a unei directive, ci un proces laborios de integrare în legislaţia naţională, de adaptare la specificul naţional.
Chiar dacă Directiva 48/2008 nu se aplică anumitor categorii de contracte, la punctul 10 din preambul se menţionează foarte clar că „un stat membru ar putea să menţină sau să introducă dispoziţii legale naţionale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractile de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive”. Este clar că intenţia legiuitorului european a fost de a lăsa posibilitatea statelor membre să hotărască, în conformitate cu specificul naţional, extinderea sau nu a aplicării directivei.
Uniunea Europeană nu poate interzice statelor membre reglementarea domeniilor care nu sunt armonizate prin legislaţia europeană, iar dacă un stat decide să extindă prevederile unei directive asupra unor domenii similare, nereglementate la nivel european, în vederea protejării consumatorilor, acest lucru nu ar trebui să reprezinte o problemă, nefiind vorba nici de încălcarea dreptului comunitar, nici de o transpunere excesivă.
De altfel, România nu este singurul stat membru care a folosit această posibilitate, state precum Ungaria, Franţa, Finlanda, Belgia sau Germania extinzând aplicarea prevederilor directivei, la momentul transpunerii şi asupra contractelor de credit cu ipotecă. Trebuie spus că acolo unde nu s-a optat pentru extinderea şi la alte tipuri de contracte există de regulă, aşa cum este cazul Marii Britanii, o legislaţie foarte bine pusă la punct care acoperă deja contractele imobiliare sau garantate cu ipotecă, deci o eventuală extindere ar fi avut efecte negative asupra consumatorilor.
În privinţa introducerii unor prevederi mai stricte referitoare la informarea consumatorilor, limitarea comisioanelor şi interdicţia majorării acestora pe parcursul derulării contractelor de credit, introducerea unui mod clar şi transparent de calcul al ratei dobânzii, acestea reprezintă soluţii normale pentru eliminarea abuzurilor repetate ale mediului bancar împotriva consumatorilor. Ar fi suficient să amintim aici numai de problemele apărute la sfârşitul anului 2008 şi începutul lui 2009 când instituţiile de creditare, profitând de faptul că nu exista un mod clar de calcul al ratelor dobânzilor în contracte, precum şi de unele clauze contractuale abuzive gen „banca are dreptul să modifice dobânda în funcţie de evoluţiile pieţii”, au mărit ratele dobânzilor, punând în sarcina consumatorilor acoperirea pierderilor provocate de criza economică. Prevederile stabilite de OUG 50/2010 asigură faptul că, cel puţin asemenea situaţii, nu vor mai apărea în practică.
Concluzie
Solicitările mediului bancar nu sunt determinate de eventuale încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale, ci posibil din raţiuni economice. Nu credem că în această situaţie ar trebui să primeze interesele economice ale mediului bancar, în detrimentul intereselor economice ale consumatorilor, lipsindu-i pe aceştia din urmă de protecţia acordată, protecţie pe deplin justificată de problemele pe care consumatorii le-au întâmpinat în trecut, deseori, în relaţia cu instituţiile de creditare.
