Cecelia Ahern
Editura ALLFA
Romanele Ceceliei Ahern reusesc sa cucereasca pretutindeni sufletele cititorilor. “Anul in care te-am intalnit” este o poveste in care multi s-ar putea regasi, cel putin partial.
Jasmine este o femeie tanara care s-a concentrate pe cariera ei. Face totul foarte bine, calculate, rece. Creeaza afaceri, le creste si apoi le vinde. La un moment dat insa, fiind in parteneriat cu cineva, persoana respectiva are o alta viziune asupra afacerii: o trata ca pe un copil, unul pe care nu voia sa il indeparteze. Asa ca o concediaza pe Jasmine.
Pentru ca Jasmine era talentata, ea avea o clauza de a nu lucra nicaieri timp de un an de zile. Asa are parte de o vacanta la gradina.
O gradina neingrijita – singura dintr-un cartier cu oameni respectabili. Dar, de fapt, Jasmine nici macar nu isi cunoaste vecinii – in timp ce acestia stiau, fiecare, povestile celorlalti. Nici nu mai erau multi vecini tineri – cu exceptia vecinului Matt, un realizator de emisiuni la radio pe care Jasmine il detesta (veti afla voi de ce). Matt face o… boacana care il pune si pe el pe bara, cel putin un timp.
Matt este un alcoolic care isi trateaza urat sotia si copiii – scandaluri zilnice, tipete… Amy, sotia, il paraseste.
Desi il detesta, Jasmine ajunge sa interactioneze, vrand-nevrand cu el.
Si intreaga carte este scrisa ca si cand i s-ar adresa lui, lui Matt. Aceasta nu inseamna ca avem o scrisoare seaca. Exista pagini fara dialog (mai multe decat in alte romane ale autoarei, pentru cititorii ei fideli), exista insa si mult dialog.
In toata aceasta drama apar alte doua personaje interesante: sora Heather, o sora cu un an mai mare decat Jasmine, care sufera insa de sindromul Down si pe care Jasmine incearca sa o protejeze. Aceasta este partea „umana” a ei, cea sensibila. Cel de-al doilea personaj este Monday (numele nu este, desigur, intamplator), un tanar sarmant care vine sa o caute pentru a o recruta pentru un nou loc de munca. Nu va spun cum se termina tot, desigur.
Personajele din noul roman al Ceceliei Ahern sunt, cum spuneam, reale. Sunt inspirate din viata de zi cu zi – de altfel autoarea marturiseste ca isi doreste ca totul in romanele ei sa fie cat mai veridic. Evident, aceste personaje pot fi placute din prima clipa sau detestate de cititori, poate tocmai pentru ca unora le vor aminti de ei insisi si de viata lor, cel putin partial – dar personajele evolueaza, iar acesta este un aspect care merita sa fie subliniat.
Romanul de fata are, asa cum ne-a obisnuit autoarea, o poveste de dragoste. Este axata insa mai mult pe o poveste de prietenie, pe niste personaje care se transforma aratand astfel ca, uneori, viata se poate schimba chiar fara sa ne dam seama si ca, adesea, o pauza poate fi un bun prilej pentru autocunoastere. Si pentru ca vorbim despre momente cruciale in viata personajului – momentul concedierii fiind prezentat pana acum – iata si inceputul romanului, in fapt un alt moment care a marcat-o pe Jasmine:
„Viata mea a inceput cand aveam cinci ani. (…) Gandul ca o sa mor a sadit in mine ceva ce port si astazi: constiinta faptului ca, desi timpul e infinit, timpul meu e limitat. Timpul meu se termina. Daca vrei sa faci ceva, trebuie sa faci pe loc. Daca vrei sa spui ceva, trebuie s-o spui pe loc. Si, cel mai important, trebuie s-o faci chiar tu. E viata ta, tu mori, tu o pierzi. Am lucrat intr-un ritm care ma lasa fara suflare, prea obosita pentru a ma gasi pe mine insami. Multa vreme m-am vanat pe mine insami, dar de putine ori m-am prins – eram rapida.”.
