de Christopher Dembik, șef analiză macro, Saxo Bank
Alegerile din Franța pun în aceeași arenă forțele de centru cu politicienii de dreapta ai Frontului Național condus de Marine Le Pen. Uitându-ne la sistemul francez, fiecare dintre cei doi lideri ai cursei prezidențiale va avea dificultăți serioase în mandat, dacă va câștiga. Mai importante pentru investitori decât alegerile prezidențiale sunt cele legislative, din iunie a.c.
“E pentru prima dată, din 1981 încoace, când alegerile prezidențiale provoacă atâta îngrijorare printre investitori. Indicele de incertitudine privind politica economică a Franței a ajuns la un nivel crescut record, în timp ce spreadul pe obligațiuni a “sărit” la 60 de puncte de bază (a fost în jur de 20 de puncte de bază, acum câteva luni).”
“După Brexit și neașteptata victorie a lui Donald Trump în 2016, investitorii se tem că liderul Frontului Național, Marine Le Pen, ar putea contrazice sondajele și face imposibilul… posibil.”
Din multe puncte de vedere, cursa prezidențială din 2017 e unică în istoria modernă a Franței. E pentru prima dată când:
– Președintele curent nu candidează pentru un al doilea mandat, din cauza sondajelor nefavorabile și a presiunii de a se retrage făcută chiar de propriul partid
– Cele două partide aflate tradițional la guvernare (socialiștii și republicanii) nu se vor califica “automat” în turul al doilea, potrivit sondajelor
– Centrul, personificat de Emmanuel Macron, are o șansa de a câștiga președinția (aproximativ 25% din intențiile de vot în primul tur). Ultima dată când s-a întâmplat asta a fost în 1974, când a câștigat Valéry Giscard d’Estaing
– Extrema dreapta și extrema stânga au cam 40% din intențiile de vot în primul tur, față de 34% socialiștii și republicanii. Acum, populismul este cel mai… popular “partid” din Franța
– Doi candidați (republicanul François Asselineau și Marine Le Pen) sunt, în mod cât se poate de deschis, în favoarea ieșirii Franței din Uniunea Europeană
“LePenizarea” societății franceze
În 2002, candidatul de atunci al Frontului Național, Jean Marie Le Pen, a surprins pe toată lumea, calificându-se în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, cu 16,86% din totalul voturilor, în fața candidatului socialist. La momentul respectiv, nu avea nicio șansă să devină președinte și, într-adevăr, în turul al doilea a obținut doar 17,79% din voturi.
15 ani mai târziu, fiica acestuia, Marine Le Pen, are un avans semnificativ în proiecțiile privind primul tur (27% din intențiile de vot, potrivit sondajelor) și ar putea obține 44% din voturi în al doilea tur. Dacă ne uităm chiar și la cel mai “generos” sondaj, vedem că liderul Frontului Național obține un scor cam la 2-3 milioane de voturi distanță de victorie, ceea ce nu e deloc puțin.
În același timp, progresul pe care l-a făcut Le Pen în ultimii ani e impresionant și confirmă “LePenizarea” societății franceze.
Acest fenomen poate fi explicat prin șase cauze:
– “dediabolizarea” – filtrarea elementelor cele mai extremiste din partid – o procedură inițiată de Marine Le Pen care a culminat cu eliminarea lui… Jean Marie Le Pen din partid, în 2015
– trecerea ideologică de la capitalism la statalism și protecționism
– faptul că Partidul Socialist nu mai reprezintă clasa muncitoare
– sfârșitul strategiei dreptei de a evita compromisul sau înțelegerile electorale cu Frontul Național. Din 2007, dreapta și-a radicalizat discursul, pentru a-i seduce pe votanții extremei dreapta. Noua strategie nu a fost de mare succes, dar a ajutat Frontul Național să-și popularizeze ideologia în Franța
– amploarea în creștere a fenomenelor: muncitori imigranți, imigranți ilegali și criza migrării
– percepția tot mai evidentă a inegalității generate de globalizare și dezindustrializare. Trebuie spus că această percepție este contrazisă de cifre: partea deținută de cei 1% din venitul total obținut de francezi a scăzut de la 40% în anii ’30, la 7% acum
Răspunsul tradițional al Franței la crize
Din 1958, rezultatul cel mai frecvent pentru centriști a fost să se alăture coaliției de dreapta, din pură constrângere. Dacă ne uităm în istorie, vedem cum centrismul a fost un fel de răspuns la Franței la crizele politice.
E o strategie politică de pe vremea lui Blaise Pascal, Michel de Montaigne și a grupului Sillon (1894 – 1910). În timpul celei de-a Cincea Republici, această strategie a cunoscut anii săi de glorie în perioada ’70, când a încercat să ofere un răspuns politic la criza petrolului din ’73. Mișcarea En Marche! a lui Macron urmează aceeași linie – să capteze votanții printr-un echilibru între stânga și dreapta, unind distanța care îi separă de la Revoluție încoace, odată cu reducerea prăpastiei dintre girondini și iacobini.
În Franța, centrismul a avut ascensiuni scurte și spectaculoase, dar nu a reușit niciodată să devină o componentă cheie a peisajului politic. Principala problemă a mișcării a fost volatilitatea alegătorilor. Potrivit unui studiu publicat de IFOP la finalul lui februarie a.c., doar 36% dintre votanții lui Macron par siguri de opțiunea lor, față de 58% ai lui Benoit Hamon (socialist), 62% Jean Luc Mélenchon (extremă stânga), 70% François Fillon (republican) și 80% Le Pen.
Nu putem elimina, așadar, o surpriză de ultim moment în favoarea lui Fillon sau chiar Hamon, deși șansele rămân reduse.
Ce contează cu adevărat acum nu sunt alegerile prezidențiale…
… ci cele legislative, din 11-18 iunie a.c. Franța e un regim semi-prezidențial, în care președintele Republicii nu este atotputernic și trebuie să guverneze împreună cu parlamentul, care are pârghiile sale de echilibrare a situației. De fapt, investitorii chiar greșesc dacă se concentrează pe alegerile prezidențiale: ceea ce contează sunt alegerile legislative. Aici, avem două posibilități:
1. Le Pen câștigă, dar nu deține o putere reală
Sistemul electoral francez (majoritate simplă după două tururi, deci nu vot proporțional) va împiedica Frontul Național să obțină o majoritate parlamentară la legislative – le-ar trebui 289 de fotolii față de… 2, cât au în prezent. Prin urmare, vom avea o soluție de “coabitare”. Ar fi pentru a patra oară din 1958 când se întâmplă asta și pentru prima dată din 2000, când un referendum consituțional a adus modificări pentru a împiedica contextul unei coabitări. Astfel, nu va avea loc un referendum privind ieșirea Franței din UE – lucru pe care și l-ar dori Le Pen pentru a negocia un acord mai avantajos cu Bruxellesul. Deși președintele Franței are dreptul constituțional de a organiza un referendum, poate fi organizat numai la propunerea guvernului sau a plenului reunit al Parlamentului (Adunarea Națională și Senatul). Prin urmare, fie și aleasă, Le Pen nu și-ar putea aplica programa electorală. Ar fi într-o poziție deloc confortabilă: un președinte fără putere reală, cu șanse minime de a influența politica internă.
2. Macron iese președinte, dar are dificultăți serioase în formarea unei majorități
Posibilitatea unei victorii a lui Macron aduce două întrebări cruciale: poate forma o majoritate parlamentară după aceea? Dacă da, va avea o majoritate dispusă să-l susțină, sau îi va fi în permanentă opoziție? (cum a fost cazul lui Hollande cu socialiștii…)
E probabil ca Macron să formeze o asemenea majoritate, bazându-ne pe candidații En Marche! la legislative și la faptul că li s-ar putea alătura și parlamentari din alte formațiuni. O majoritate eterogenă va fi un lucru extrem de dificil, însă, cu o plajă politică ce conține de la comuniști la liberali. Nu se poate baza decât pe un angajament moral al acestor politicieni – a vrut să-i facă să promită, dar constituția îl oprește. Riscul pentru Macron este ca președinția sa să devină un lung șir de negocieri parlamentare pentru a găsi o majoritate de dreapta pentru proiectele de dreapta, la fel și pentru ideologii si politica de stânga.
Asta va încetini reformele și va genera o serie de concesii. În cele din urmă, va conduce la instabilitate politică, așa cum s-a întâmplat cu a Patra Republică. Nu contează cine va fi ales președinte: oricare dintre favoriți se confruntă cu o problemă uriașă.
Pentru prima dată din 1958 încoace, s-ar putea ca parlamentarii să redevină vocea principală, ceea ce nu aduce nimic bun, dacă ne uităm în istorie, la a Treia și a Patra Republică.
Astfel, Franța ar putea deveni neguvernabilă.
