Amy

Interviu cu regizorul ASIF KAPADIA (AK)

Q: Mulţumesc pentru acest film. M-a emoţionat foarte tare.
AK: Mă bucur! Într-un fel, exact la asta am visat. Pentru mine, cel mai important lucru atunci când fac un film este să fac publicul să simtă. Şi să nu uite că a văzut filmul. Cu o poveste ca a ei, dacă nu emoţionezi publicul, înseamnă că nu ţi-ai atins scopul, că ai ratat.
A fost foarte interesant să lucrez la acest film. Când am început să arătăm filmul prietenilor, ne întrebam: oare o să meargă? Ne-a ieşit un film de arătat? Oare îi pasă cuiva? Mi s-a părut interesant că mulţi au fost foarte mişcaţi când au văzut scene cu ea când era tânără şi fericită. Pentru că n-o văzuseră niciodată fericită. Plângeau doar pentru că o vedeau fericită: „Nu ştiam că a fost fericită.” Oare nu e trist că pentru ei Amy a fost toată viaţa tristă şi nefericită?
În realitate, era o tipă grozavă, era inteligentă, era uimitoare. Într-un timp foarte scurt însă a ajuns de aici, aici (arată cu mâinile). Mi-am dat seama că poate ne scăpase nouă ceva, poate că lucrurile stăteau exact pe dos. Spre final, chiar asta am simţit. Aproape că-mi doresc ca publicul să se simtă şocat, poate revoltat. Asta e lumea în care trăim. O acceptăm aşa cum e? Chiar ne place? Vrem să continuăm astfel? Sau poate că putem schimba ceva? Putem face ca lumea asta să nu mai fie atât de nemiloasă cu tinerii dezorientaţi ca ea?

Q: Au trecut patru ani de la dispariţia ei. Te-ai gândit vreodată că ar fi prea devreme pentru film?
AK: Oarecum, la început, da. Dar îţi dai seama la un moment dat că nu toate filmele trebuie să vorbească despre ceva ce s-a petrecut acum douăzeci, treizeci sau o sută de ani sau despre Al Doilea Război Mondial. Uneori e important să spui: „Asta se întâmplă acum, chiar la uşa mea, chiar pe strada mea. S-au adunat o mulţime de ziarişti, e o tipă înăuntru şi nu poate ieşi din casă.” De aceea era important să facem filmul acum.
Pentru că majoritatea celor cu care am vorbit încă nu s-au împăcat cu ideea, mulţi dintre ei nu şi-au revenit. Erau furioşi, sufereau încă şi nu-i ascultase nimeni. Majoritatea celor cu care am vorbit nu au scris o carte despre asta, nu au scris pe un blog sau pe reţele de socializare, nu au vândut o poveste, ei sufereau pur şi simplu pentru o persoană la care au ţinut sincer, căreia i s-au întâmplat toate aceste lucruri în văzul tuturor şi căreia nimeni nu i-a dat ascultare. Nimeni nu a oprit-o, nimeni nu a oprit totul din a deveni public. De aceea mi s-apărut atât de important să facem filmul acum.

Q: De ce ai ales să foloseşti numai vocile familiei şi ale prietenilor?
AK: Pentru că voiam să o văd pe Amy. Filmul este despre ea. Vreau să-i văd ochii, faţa. Celălalt film al meu, „Senna”, a fost făcut la fel. Am făcut deja câteva filme în acelaşi fel. În mod ciudat, acesta a devenit stilul meu. Nu-mi plac capetele vorbitoare. Nu mă interesează să văd neapărat persoanele care vorbesc. E un film despre ea, pe ea vreau să o văd. Are un chip expresiv, te face să vrei să o vezi doar pe ea.
Când iau interviuri, nu le filmez. Pentru că persoanele intervievate nu sunt obişnuite cu camera de filmat, nu se simt comod în faţa camerei şi poate că nu vor fi sinceri, de aceea nu folosesc camera de filmat. Suntem împreună într-o încăpere cu luminile închise, avem un microfon între noi şi vorbim, pur şi simplu. Şi nu am neapărat o listă cu întrebari. Sau dacă am, nu le citesc niciodată, vorbim liber. Vorbim despre orice vor ei. A devenit aproape un fel de terapie. Pentru cei mai mulţi, chiar a fost terapie; unii au plâns, au povestit, apoi mi-au spus: „Putem să ne mai vedem? Sunt atât de multe lucruri pe care nu ţi le-am spus! Ar trebui să vorbeşti cu cutare sau cutare… Am zis că nu am materiale, dar am nişte fotografii, am şi un mesaj lăsat pe telefon, am un filmuleţ, am mai multe filme, nici măcar nu ştiu unde e materialul filmat, dar îl găsesc undeva, în laptopul meu…”.
Discuţiile acestea fără cameră de filmat m-au ajutat să le câştig încrederea. E destul de invaziv să le pui oamenilor o cameră de filmat în faţă. Sunt oameni obişnuiţi, nu vor să fie filmaţi.

Q: Cum ai reuşit să-ţi selectezi materialele, ce anume să foloseşti în film şi ce să nu foloseşti?
AK: Am făcut-o cât se poate de conştient. M-am gândit că o abordare dogmatică nu m-ar ajuta să spun povestea. Scopul meu a fost să delimitez de la bun început cu cine aveam să vorbesc şi cu cine nu. Nu mi-am spus: „Nu-mi place persoana, aşa că n-am să-i iau interviu” sau poate nu mi-a plăcut unde a fost făcută o fotografie sau de ce a fost făcută, dar am folosit-o pentru că era cel mai sugestiv mod de a o prezenta pe ea într-un anumit moment al vieţii, de aceea a trebuit să folosesc fotografia respectivă.
Mai mult, priveşte tabloul în mare. Este povestea ei. O mare parte din viaţa ei a fost o experinţă de tip tabloid. Aşa că trebuie să folosesc acele materiale. De aceea o bună parte din materialele folosite sunt filmări cu camera ascunsă.
Povestea ei este şi povestea drumului de la fotografiile făcute de prieteni, când ea se uita direct spre lentila camerei, la filmele pe care i le făcea managerul sau când se filma vorbind cu ea însăşi şi privind spre cameră, apoi filmele făcute de soţul ei, apoi de altcineva, pentru un show de televiziune, şi în cele din urmă paparazzi, care o urmăreau peste tot… Începe să se teamă tot mai tare de camera de filmat. Modul ei de a privi spre lentila aparatului şi punctul de vedere reprezintă de fapt o călătorie vizuală. Am considerat important să arăt modul în care s-a schimbat şi unde a ajuns până la urmă. Deci aveam să folosim oricum aceste materiale. Au fost parte din viaţa ei. Au făcut constant parte din viaţa ei.

Q: Spui că este o poveste despre ceva ce se întâmplă chiar acum. Rănile nu s-au vindecat încă. Oare există noi Amy Winehouse? Putem vedea documentarul tău ca pe un semnal de alarmă?
AK: Nu ştiu. În ultima vreme, am lucrat mult şi am fost departe de ştiri. Nu ştiu cine sunt starurile pop ale momentului. Dar mi-amintesc că am luat cina cu nişte oameni de afaceri americani şi la un moment dat au început să facă glume despre când o să moară Justin Bieber şi alte răutăţi. Mă gândeam: „Ce oribil să spui asta!” Vorbeau despre Amy Winehouse şi cineva m-a întrebat: „De ce vrei să faci un film despre o drogată?” Există tipul ăsta de percepţie, desconsiderarea celuilalt. Se întâmplă probabil şi-n ţara ta, se întâmplă peste tot. Nu ştiu cine sunt, dar nu e vorba numai de persoane faimoase. Se întâmplă peste tot. E foarte uşor să faci asta.
Ce m-a şocat a fost faptul că erau foarte tineri. Prietenii ei pe care i-am cunoscut au împlinit acum 30 de ani, s-au mai maturizat puţin. Aveau doar 21-22 de ani. Ea avea jumătate de milion de lire. Nimeni nu o refuza, putea face orice voia.
Cât am făcut filmul, am aflat că foarte mulţi copii deveniţi celebri în filme au murit. Medicul lui Amy îmi trimitea de fiecare dată email: „încă unul şi încă unul.” În lumea filmului, este sindromul copilului-actor celebru. Copii care ajung staruri la Hollywood la numai 11 ani. De curând, s-a sinucis un copil care juca într-un show de televiziune celebru în Statele Unite. Se întâmplă des. Se întâmplă tot timpul.
Agentul meu din America a văzut una dintre primele versiuni ale filmului şi mi-a spus că a fost prima dată când s-a simţit vinovat din cauza meseriei lui. I-am spus: „Foarte bine!” (râsete) Ei reprezintă mulţi dintre aceşti tineri talentaţi. Le cunosc foarte bine numeroasele probleme.
Gândiţi-vă numai… cât de mulţi jurnalişti… e şi un sentiment de vină la final. Într-un fel, suntem cu toţii parte din povestea aceasta. Mai ales londonezii. Toţi cunoscuţii mei din Londra au fost cumva legaţi de Amy. Toţi cei pe care-i cunosc au cunoscut-o sau ştiu pe cineva care a cunoscut-o sau măcar a întâlnit-o o dată. Am prieteni care-mi spun: „Da, am văzut-o zăcând în canal.” Nu era privită deloc bine. Şi te gândeşti: „Ne-am văzut mai departe de ale noastre. Pare incredibil!”
Nu am vorbit despre asta cu mulţi, dar cred că multe din ceea ce făcea Amy erau un strigăt de ajutor. După cineva care să oprească totul. Copiii fac uneori asta. Se iau la bătaie la jocul de joacă şi unul spune: „Bine, am să mă bat cu tine, dar o să aştept să vină profesoara să ne oprească.” Dar profesoara n-a mai venit să-i oprească. Şi au tot continuat şi, foarte ciudat, li s-au şi făcut poze în timp ce se băteau.
O să mă abat puţin de la discuţie. M-am dus la Magnum (agenţie foto), să vă o expoziţie de fotografii vechi. Era o fotografie făcută de un jurnalist, una foarte proastă. Cum se face că e o fotografie faimoasă? Îţi dai seama că poza a fost făcută în Africa de Sud, în timpul Apartheidului. Se trage în fotograf, iar el chiar în acea clipă face poza aceasta. Fotografiase mulţi protestatari de culoare, care scandau împotriva Apartheidului. Pe când îi fotografia în timp ce se trăgea asupra lor, poliţia s-a întors asupra lui. Atunci a făcut poza de la expoziţie. În agonie, a văzut trei fotografi de ştiri venind despre el. Unul dintre ei a fugit mai departe, al doilea i-a făcut o poză, apoi a încercat să-l ajute. Părea să spună: „Dumnezeule, tu-mi faci poză ACUM!” Pare ciudată toată povestea. Un fotograf surprinde oameni asupra cărora se trage, iar când se trage chiar asupra lui, în loc să primească ajutor, i se face o poză. Suntem cu toţii parte din mass media. În loc să-l ajute, îl fotografiau.
Mos Def (Yasiin Bey) vorbeşte minunat şi foarte elocvent pe această temă. E artist solo şi ştie foarte bine ce înseamnă. Părerea lui este că la un moment dat trebuie să deţii controlul propriei cariere şi trebuie să opreşti trenul. Dar eu mă îndoiesc că Amy ar fi fost în stare să oprească trenul. Avea o trupă, dar ea era artista. Ei sunt angajaţi cu ziua. Ea era scriitoarea, interpreta, liderul trupei şi poate că avea nevoie de o echipă care să o susţină ca să poată spune „nu”.

Q: Ai făcut „Senna” şi „Amy” despre persoane care au murit. A fost o experienţă dureroasă pentru tine?
AK:Toate filmele sunt o experienţă dureroasă (râde). Da, acesta a fost foarte stresant. Toate sunt, în felul lor. „Senna” a fost o experienţă extraordinară, pentru că toţi îl iubeau pe Ayrton. Era o iubire ce venea din toate părţile. Şi lumea a început să mă iubească şi pe mine, pentru că făceam un film despre el.
Când am făcut filmul despre Amy, erau mulţi care trăgeau în diferite direcţii. Mulţi nu se plăceau unii pe ceilalţi. X nu-l place pe y, care-l place pe z, care nu-l place pe x. Iar tu eşti la mijloc, încercând să-i împaci pe toţi. Apoi înţelegi puţin cam ce însemna să fii în pielea ei. Să jonglezi cu toate… să le spunem pe nume… egourile. Ei îşi fac mai mari griji pentru ei decât pentru ea. Şi când nu eşti suficient de puternic mental şi fizic, atunci chiar devine o provocare.
Am să fiu sincer, a fost o provocare să fiu în lumea aceea, să fac filmul. Au fost multe momente în care ne întrebam sincer: „Chiar vrem să facem asta?” Pentru că va fi foarte greu. Dar tragi aer în piept şi-ţi spui: „Avem faţă de ea datoria de a spune adevărul.”
Îmi place foarte mult, e extraordinară. Dar ce trist să ai o asemenea viaţă! A scris primul album la 18 ani, pe al doilea la 21-22, iar după 22 de ani îşi epuizase deja creativitatea. Incredibil. Aşa că ne-am spus: „Sus cu toţii, să ne comportăm ca nişte oameni mari, să facem un film şi să-l arătăm lumii”, deşi ştiam bine că va fi greu.

Q: De ce te-ai hotărât să faci filmul?
AK: Îi ştiam muzica. Nu am văzut-o niciodată live. Aveam câteva albume, dar nu eram un fan înrăit. Dar ştiam cine e. Sunt londonez, la fel era şi ea. Mi-a plăcut ideea de a face un film despre cineva de-aproape. Dar îmi puneam tot felul de întrebări. Nu înţelegeam ce caută pe scenă. De ce se întâmplau toate? Ce căuta într-un canal? De ce e în situaţia aia şi de ce nu face nimeni nimic? O mulţime de întrebări.
Dar nu, de obicei nu fac filme despre cei al căror fan sunt. Auzisem despre Senna, dar nu eram cel mai mare fan al lui. Îmi place să învăţ din mers. Cred că e mult mai interesant aşa. Dacă faci un film despre cineva pe care-l admiri, e posibil să fii dezamăgit.

Q: Care crezi că va reacţia presei?
AK: Nu ştiu. Toţi jurnaliştii britanici cu care am vorbit au fost aproape de film. Îi cunosc pe protagonisti, pe fotografi. E o parte din viaţa noastră. Va fi interesant, pentru că toţi cei cu care am vorbit au spus: „Da, e posibil să fie un sentiment de vină.” Cum spuneam, sunt destui jurnalişti care au ascuns în dulap câte un costum de Halloween cu Amy Winehouse…