APC România a analizat cele mai importante amendamente adoptate de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare în cadrul avizului asupra Proiectului de Lege pentru aprobarea OUG 50/2010.
Considerăm că acestea nu fac decât să reflecte poziţia mediului bancar întru totul, în detrimentul consumatorilor, având drept efect menţinerea unei stări de fapt în care consumatorii vor continua să fie victimele abuzurilor creditorilor.
Atragem atenţia asupra faptului că o parte a amendamentelor adoptate de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare, în cazul în care ar fi adoptate ca atare ar reprezenta transpuneri neconforme ale Directivei 48/2008, cu toate consecinţele legale care decurg de aici.
Nu înţelegem motivele pentru care o reglementare corectă, care reuşeşte în sfârşit să răspundă problemelor întâmpinate de consumatori prin eliminarea abuzurilor mediului bancar trebuie să fie modificată pentru protejarea intereselor economice ale creditorilor.
Din aceste raţiuni, APC România a transmis astăzi, 12.10.2010, o scrisoare către Comisia pentru buget, finanţe şi bănci, solicitând ca amendamentele adoptate de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare să nu fie luate în considerare, pentru ca OUG 50/2010 să fie aprobată în forma aflată în vigoare.
Analiza celor mai importante amendamente în forma adoptată de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare este prezentată în documentul anexat.
Notă: Pentru elaborarea prezentelor comentarii au fost analizate amendamentele adoptate de Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare, aşa cum apar în avizul asupra Proiectului de Lege pentru aprobarea OUG 50/2010.
1. Amendament la art. 8 – Directiva ca instrument de drept comunitar nu este obligatorie în privinţa formei, ci a scopului care trebuie atins. Prin urmare, nu este neapărat nevoie ca textul să fie „preluat întocmai” pentru ca transpunerea să fie conformă scopului directivei. Or, scopul articolului 4 din Directiva 48/2008 este protejarea şi informarea consumatorilor atunci când se face publicitate unui contract de credit. Faptul că în transpunerea acestui articol legiuitorul român a hotărât ca orice formă de publicitate a unui contract de credit, indiferent că indică o rată a dobânzii ori alte costuri, sau nu, să indice informaţiile obligatorii prevăzute nu reprezintă o abatere de la scopul articolului, ci o întărire a acestuia, printr-o dispoziţie mai strictă şi un nivel mai bun de protecţie a consumatorilor, dar în niciun caz nu reprezintă o „derogare” faţă de directivă.
2. Amendament la art. 9 – Faţă de punctul 1, aici situaţia este inversă, amendamentul propus constituind o transpunere neconformă a Directivei 48/2008, întrucât prin eliminarea menţionării DAE, nivelul de protecţie şi informare a consumatorilor prevăzut în Directivă nu mai este atins.
3.Amendament la art. 20 – Alineatul nou introdus nu clarifică faptul că pot fi solicitate documente suplimentare, ci introduce numai posibilitatea de prelungire arbitrară a termenului în care creditorul trebuie să trimită un răspuns consumatorului privind acordarea sau nu a creditului. În mod normal, documentele de care este nevoie pentru analiza situaţiei consumatorului în vederea încheierii unui contract de credit sunt cunoscute şi bine stabilite de către fiecare creditor în parte. Situaţiile în care ar fi nevoie de documente suplimentare sunt mai rare. Prin urmare, amendamentul propus nu face decât să transforme o situaţie de excepţie în regulă, în detrimentul consumatorilor.
4. Amendament la art. 30, alin. 1 – Într-adevăr, pct. 28 din Preambulul Directivei 48/2008 stabileşte că în vederea evaluării bonităţii consumatorilor, creditorii ar trebui să consulte şi bazele de date relevante. Directiva nu impune obligativitatea evaluării bonităţii prin consultarea bazelor de date relevante, ci lasă la latitudinea statelor membre adoptarea unei dispoziţii în acest sens. Motivul este destul de simplu, impunerea obligativităţii consultării unor baze de date relevante ar fi însemnat, în mod indirect, obligativitatea creării unor astfel de baze de date acolo unde nu există. Totuşi acolo unde aceste baze de date există este bine ca acestea să fie consultate, iar acest lucru îl impune OUG 50/2010, ca o adaptare la specificul naţional.
5. Amendament la art. 30, alin. 3 – Art. 30 alin. 2 stabileşte obligaţia creditorului de a actualiza informaţiile privind consumatorul şi de a evalua bonitatea acestuia de fiecare dată când valoarea totală a creditului se modifică, de comun acord, în sensul unei creşteri semnificative. OUG 50/2010 defineşte creşterea semnificativă ca o creştere de peste 15% din valoarea iniţială a creditului.
Scopul regulii stabilite prin art. 30 este evident – evitarea apariţiei situaţiilor de supra îndatorare, atunci când consumatorii nu-şi mai pot plăti datoriile. Regula este una care foloseşte ambelor părţi – consumatorului pentru că îl împiedică să se împrumute excesiv, creditorului pentru că în acest fel se asigură că ratele dobânzii vor fi plătite.
Întrebarea care se pune în acest caz este dacă trebuie lăsată la dispoziţia creditorilor stabilirea pragului de creştere semnificativă. Având în vedere importanţa regulii, aşa cum am arătat mai sus, considerăm că soluţia aleasă prin art. 30, alin. 3 este una corectă, respectiv stabilirea pragului la 15% din valoarea iniţială a creditului. Ne vedem nevoiţi să apelăm din nou la experienţa din trecut pentru a motiva această opţiune. Este binecunoscută practica acordării „creditului cu buletinul”, în care consumatorii puteau încheia contracte de credit fără a trebui să dovedească în vreun fel capacitatea de a plăti ratele dobânzii. La fel de bine ştiut este faptul că această practică, care a dăunat atât consumatorilor, cât şi creditorilor, nu a încetat decât după intervenţia autorităţilor, în speţă BNR.
Stabilirea clară a unei reguli pentru verificarea bonităţii consumatorului este de natură a elimina asemenea situaţii precum cea descrisă.
6. Amendament la art. 32 – Amendamentul propus reprezintă o transpunere neconformă a art. 9, alin. 2 din Directiva 48/2008, care impune obligativitatea informării consumatorului în cazul în care respingerea cererii de creditare se bazează pe consultarea unei baze de date. Directiva nu diferenţiază între respingerea bazată exclusiv pe consultarea unei baze de date şi cea bazată pe motive cumulate. Scopul articolului este protejarea consumatorilor – în practică au fost destule cazuri în care consumatorii s-au trezit raportaţi incorect către Biroul de Credite – este bine ca aceştia să ştie, în cazul în care nu au fost informaţi, că datele lor se află într-o bază de date a rău-platnicilor pentru a se putea apăra în cazul în care raportarea către baza de date a fost incorectă (să solicite ştergerea din baza de date a datelor personale, să revină asupra cererii de creditare etc.). Amendamentul propus limitează protecţia conferită prin directivă numai la cazurile în care respingerea se bazează exclusiv pe consultarea unei baze de date, constituind o transpunere neconformă a Directivei.
7. Amendament la art. 35, alin. 1, lit. a şi b – Amendamentul analizat este propus „pentru coroborarea art. 35 lit. a şi b cu prevederile art. 40 care stipulează expres posibilitatea modificării prin act adiţional.” Aici este o diferenţă de nuanţă – art. 40 nu permite în mod expres modificarea costurilor menţionate la art. 35, alin. 1, lit. a şi b, ci obligă creditorii ca atunci când modifică clauzele contractuale, a căror modificare nu este interzisă, să încheie acte adiţionale pentru informarea şi protejarea consumatorilor.
Practic amendamentul propus elimină, pe baza unei motivări răsturnate şi incorecte, interdicţia majorării unor costuri sau introducerii unora noi pe durata derulării contractului. Chiar dacă aceste majorări sau introduceri ar fi făcute prin acte adiţionale şi de comun acord, acceptarea amendamentului nu ar face decât să dăuneze grav consumatorilor, creând posibilitatea apariţiei unor abuzuri din partea creditorilor.
Amendament la art. 35, alin. 1, lit. d – Scopul regulii stabilite prin OUG 50/2010 este în mod evident de a împiedica impunerea în sarcina consumatorilor a unor costuri suplimentare faţă de cele plătite deja prin rata dobânzii şi incluse în calculul DAE. De asemenea, se evită o diferenţiere faţă de consumatorii care aleg să utilizeze sumele din credit altfel decât prin instrumente de plată electronice tip card de credit/debit.
Nu credem că „dificultatea” unei soluţii tehnice ar trebui să determine eliminarea unei reguli care protejează consumatorii şi crearea unei diferenţe de regim în funcţie de instrumentul de plată utilizat.
8. Amendament la art. 36 – Amendamentul nu face decât să deschidă posibilitatea creditorilor de a stabili un număr nelimitat de comisioane pentru diferite servicii, ceea ce nu ar avea ca efect decât inducerea unei stări de confuzii în rândul consumatorilor. Comisionul unic este destinat să acopere costurile creditorului pentru anumite servicii având caracter ocazional, prestate la cererea expresă a consumatorului.
În acest caz singurul prejudiciu adus consumatorilor ar putea fi produs prin stabilirea unor valori ale comisionului unic care să nu corespundă costurilor creditorului, ci care să aibă drept scop obţinerea uni câştig suplimentar pe seama consumatorilor.
9. Amendament la art. 37, lit. b – Doar o mică observaţie – în amendament se face referire la art. 95, alin. 8 care nu există, nici măcar în varianta de amendament, cel mai probabil fiind vorba de alin. 7 propus de Comisie. Propunerea va fi discutată la amendamentele propuse la art. 95.
10. Amendament la art. 38, alin. 2 şi 3 – Nu vedem în ce măsură art. 38, alin. 2 este ambiguu. Amendamentul propus nu face decât să permită creditorilor aplicarea dobânzii penalizatoare la toate sumele restante prevăzute în contract, deci inclusiv dobândă şi comisioane.
11. Amendament la art. 40, alin. 1, 2 şi 5, coroborat cu 13. amendament la art. 41, alin. 1 – Se elimină practic interdicţia modificării clauzelor contractuale altfel decât prin act adiţional, creditorul având posibilitatea de a modifica contractul numai în baza unei simple notificări a consumatorului.
Coroborând amendamentul la art. 35, lit. b şi c cu cele la art. 40 şi art. 41, vom ajunge practic la concluzia că, dacă aceste amendamente sunt acceptate, creditorul va avea posibilitatea de a modifica clauzele contractuale referitoare la costuri, prin introducerea unora noi sau modificarea cuantumului celor existente, numai în urma unei simple notificări a consumatorului, fără a mai fi nevoie de încheierea unui act adiţional, situaţia absolut în defavoarea consumatorilor.
17. Amendament la art. 59, alin. 3 – Forma actuală a art. 59, alin. 3 din OUG 50/2010 nu reprezintă o transpunere incorectă a art. 14 din Directiva 48/2008. Faptul că în Directivă nu este precizat momentul de la care exercitarea dreptului la retragere îşi produce efectele nu înseamnă că este interzis statelor membre să clarifice acest aspect. Art. 59, alin. 3 nu face decât să lămurească problema în discuţie, stabilind că exercitarea dreptului la retragere îşi produce efectul de la momentul expedierii notificării de către consumator. De altfel această regulă poate fi dedusă prin interpretarea art. 14, alin. 3, lit. b din Directiva 48/2008, aşa cum a fost transpus prin art. 59, alin. 4 din OUG 50/2010, care stabileşte că achitarea creditului sau a părţii de credit trasă şi a dobânzii către creditor se efectuează nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la expedierea notificării de retragere de către consumator.
18. Amendament la art. 60 – Amendamentul propus reprezintă o transpunere neconformă a Directivei 48/2008. Conform art. 14, alin. 3, lit. b din Directivă, în cazul exercitării dreptului la retragere, creditorul nu poate solicita nicio compensaţie cu excepţia celei pentru orice taxe nerambursabile plătite de către creditor administraţiei publice. Extinderea excepţiei şi la eventuale costuri angajate de creditor la momentul exercitării dreptului la retragere prin amendamentul propus aducere atingere scopului art. 14, alin. 3, lit. b – de a proteja consumatorii şi de a evita ca exercitarea dreptului la retragere să le fie limitată prin impunere unor compensaţii excesive.
21, 23. Amendamente la art. 71 – Scopul notificării către consumator a cesiunii este, pe lângă opozabilitatea acesteia, informarea asupra schimbării creditorului, astfel încât consumatorul să-şi poată valorifica drepturile, dar şi să ştie exact către cine va trebui să-şi îndeplinească obligaţiile. Înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Imobiliare ar putea fi stabilită ca o modalitate suplimentară, facultativă de asigurare a opozabilităţii cesiunii.
24. Amendament la art. 73, alin. 3, lit. c – Amendamentul propus reprezintă o transpunere neconformă a art. 19, alin. 2 din Directiva 48/2008. Formularea din amendamentul propus aduc atingere scopului textului Directivei, permiţând creditorilor eliminarea din costul total a unor sume de care consumatorul nu este informat.
25. Amendament la art. 79 – Scopul introducerii interdicţiei de la art. 79 este de a elimina posibilitatea inducerii în eroare a consumatorilor. Eliminarea art. 79 nu face decât să menţină actuala stare de fapt şi să dea posibilitatea apariţiei unor practici comerciale incorecte. Considerăm cinică motivarea introducerii amendamentului prin protejarea interesului consumatorilor, din moment ce, în fapt, se urmăreşte protejarea intereselor economice ale creditorilor.
28-32, 34. Amendamente la art. 86, 88, 89 şi 92 – Prin reducerea la jumătate a cuantumului amenzilor care pot fi aplicate ANPC este lăsată practic fără instrumentul care ar asigura aplicare efectivă a regulilor din OUG 50/2010. Nu putem fi de acord cu motivarea că un cuantum mare al acestor amenzi poate genera abuzuri din două motive. În primul rând există o procedură judiciară de contestare a proceselor verbale de sancţionare şi în al doilea rând, din experienţa ultimilor ani, în mare parte din cazurile în care amenzile aplicate creditorilor au fost contestate în instanţă, hotărârile instanţelor au confirmat legalitatea aplicării acestora.
36. Amendament la art. 95, alin. 1 – Art. 36 determină, pentru contractele aflate în derulare, eliminarea unor comisioane percepute abuziv, al căror caracter ilegal a fost constatat în repetate rânduri prin hotărâri ale instanţelor. Eliminarea comisioanelor în cauză se face nu din considerente de denumire, ci din cauza modului de formare şi al motivului aplicării lor.
38. Amendament la art. 95 – Păstrarea nivelului valorii nominale a ratei dobânzii actual, în condiţiile unei raportări la indici Euribor sau Libor aflaţi la minime istorice va avea efecte extrem de grave asupra consumatorilor.
Trebuie avut în vedere faptul că majoritatea contractelor de credit aflate în derulare sunt încheiate pentru perioade mari de timp. Nivelul actual al indicilor de referinţă nu se va mai păstra decât pentru o scurtă perioadă de timp.
Bucuresti, 12.10.2010
