· Celebrul violonist, într-un interviu unic despre excelenţă
· Căutarea perfecţiunii în viziunea lui Alexandru Tomescu: libertatea de a inova, de a căuta, de a găsi lucruri neaşteptate şi de a face greşeli nemaipomenite
· Seria de interviuri Ghidul Excelenţei: parte a platformei Mercedes-Benz: Ghidul Excelenţei ( www.mercedes-benz.ro/GhidulExcelentei)
· Mercedes-Benz: Ghidul Excelenţei – o serie de manifestări autohtone menite să vorbească despre ideea de excelenţă şi să aducă aminte de promisiunea lui Gottlieb Daimler "The best or nothing"
Alexandru Tomescu este cel care continuă seria de interviuri Ghidul Excelenţei printr-un dialog în exclusivitate, în care celebrul violonist creează un cadru remarcabil pentru conceptul de „excelenţă”, prin intermediul unor idei precum: perfecţiune, libertate, risc sau căutare.
Pornind de la definiţia excelenţei, artistul susţine o întreagă pledoarie pentru modalitatea în care drumul către succes este pavat cu diferite alegeri pe care trebuie să le faci în viaţă: ,,Excelenţa este un superlativ; nu suportă grad de comparaţie cu nimic altceva! Un lucru este excelent prin el însuşi.”
„Iar în formarea unui artist totul contează (…) Fiecare experienţă pe care am trăit-o, fiecare carte pe care am citit-o, fiecare sentiment pe care l-am avut reprezintă o contribuţie ca un firicel de nisip insignifiant luat în parte, însă împreună cu milioane de alte firicele de nisip ajuge să formeze un tot. Eu cred că noi, ca fiinţe umane suntem suma tuturor trăirilor pe care le-am avut,” completează Tomescu.
Mai mult, conceptul de „căutare” este unul fundamental pentru violonist:,,Eu nu ştiu dacă am atins excelenţa, dar îmi place să caut! Căutarea unui artist este căutarea perfecţiunii.”
Ideea de risc nu este străină de cel care cântă la vioara Stradivarius Elder-Voicu 1702: ,,În clipa în care obţii un lucru ieşit din comun trebuie să-ţi asumi nişte riscuri: de a face o greşeală, de a nemulţumi pe mulţi, de a fi contestat şi riscul de a greşi total!”. Totuşi, alegerile pe care le-a făcut până acum s-au dovedit a fi cele mai bune pentru drumul construit încă din momentul în care a pus pentru prima oară mâna pe o vioară.
Începutul lui ca artist a reprezentat un moment foarte important pentru Alexandru Tomescu. Întrebat de sfatul pe care ar fi vrut să-l primească în momentul în care îşi începea cariera, violonistul a răspuns: ,,La început, odată ce eşti aşezat pe o direcţie bună, este esenţială libertatea de care te bucuri. Un sfat foarte important este: fii tu însuţi! Înseamnă să îţi asumi o libertate cu toate consecinţele ei: de a inova, de a căuta, de a găsi lucruri neaşteptate şi de a face greşeli nemaipomenite.”
Alexandru Tomescu: o carieră menită să impresioneze încă de la început
Celebrul violonist Alexandru Tomescu a reuşit ca până la vârsta de 35 de ani să adune nenumărate aplauze pe scenele din România şi cele internaţionale, talentul său unic fiind recunoscut de numeroase premii în acest sens. Mai mult, muzica lui este asociată de multe ori cu faimoasa vioară Stradivarius Elder-Voicu 1702, pe care Alexandru o foloseşte încă din 2007, când a câştigat dreptul de a cânta la ea pentru o perioadă de cinci ani.
De curând, Alexandru Tomescu a participat în cadrul proiectului iniţiat de Mercedes-Benz Clasa E, ,,125 de ani de inovaţie, 125 de reguli despre leadership”, în cadrul căruia a fost în rolul mentorului, artist şi antreprenor pentru ucenicul său, Paul Cimpoieru, tânăr actor şi dansator în Compania "PassePartout Dan Puric”. Spectaculozitatea dansului şi expresivitatea inedită a muzicii reprezintă în cazul echipei Alexandru Tomescu şi Paul Cimpoieru un demers menit să surprindă perspectiva antreprenorială prin prisma unei legături legendare: cea dintre muzică şi dans.
Mai puţini ştiu de latura antreprenorială şi organizatorică specifică unui om de afaceri, pe care Tomescu o cultivă atunci când vine vorba de propria activitate. Astfel, cel care interpretează 24 de „Capricii” ale lui Paganini aplică şi regulile antreprenoriatului pentru a completa talentul artistului. Fie că este vorba de promovarea propriei imagini, negocieri de contracte, sponsorizări sau de organizarea propriilor evenimente, Alexandru Tomescu se implică în cele mai mici detalii, promovând astfel viziunea artistului care devine şi businessman.
Colecţia de interviuri Ghidul Excelenţei va fi completată succesiv cu ajutorul unei serii de personalităţi care vor lua parte la acest proiect în următoarea perioadă. Interviurile pot fi vizionate online pe website-ul Mercedes-Benz România, la adresa: www.mercedes-benz.ro/GhidulExcelentei.
Interviul cu Alexandru Tomescu este disponibil la adresa: //www.mercedes-benz.ro/content/romania/mpc/mpc_romania_website/rong/home_mpc/passengercars/home/world/excellencyguide/interview/alexandru_tomescu.html.
Platforma Mercedes-Benz: Ghidul Excelenţei
Ghidul Excelenţei face parte din platforma Mercedes-Benz: Ghidul Excelenţei şi reuneşte în cadrul său o serie de manifestări menite să vorbească despre ideea de excelenţă şi să aducă aminte de promisiunea lui Gottlieb Daimler ,,The best or nothing".
Mercedes-Benz: Ghidul Excelenţei cuprinde alături de seria de interviuri Ghidul Excelenţei şi secţiunile TIFF 2011, EFFIE 2011 şi Mercedes-Benz şi Cercetaşii României: Gata oricând!
Mercedes-Benz România a lansat în 2010 Ghidul Excelenţei, o colecţie de interviuri cu personalităţi marcante ale spaţiului social-cultural autohton. Acest proiect reprezintă un demers firesc de căutare a excelenţei alături de oameni care pe parcursul activităţii lor profesionale au dat dovadă de excelenţă şi care s-au remarcat atât în spaţiul românesc, cât şi la nivel internaţional printr-un set riguros de valori şi principii.
În cadrul acestui demers, Mercedes-Benz România a strâns părerile unor oameni de prestigiu, care incontestabil, se raportează la cele mai înalte standarde. În cele din urmă, Ghidul Excelenţei poate reprezenta o sursă de inspiraţie pentru orice spectator al seriei de interviuri.
Mai multe detalii despre Mercedes-Benz sunt disponibile la adresele: www.mercedes-benz.ro şi www.media.mercedes-benz.ro.
Care sunt, pentru Dumneavoastră, semnele excelenţei? Credeţi că poate fi cuantificată, catalogată, clasificată?
Excelenţa este un superlativ şi nu suportă comparaţie cu nimic altceva. Un lucru este excelent prin el însuşi. Nu există ceva mai excelent decât altceva. Este un pleonasm, este o greşeală.
Cine şi ce a contribuit la formarea valorilor, standardelor care au stat la baza carierei Dumneavoastră recunoscută a fi caracterizată de excelenţă? Mai exact, cine v-a inspirat în tot ceea ce faceţi?
La întrebarea aceasta poate aş avea nevoie de zile, luni şi poate ani ca să cataloghez tot şi toate, fiindcă eu cred că în formarea unui artist totul contează. Sigur, primele persoane care îmi vin în minte sunt poate profesorii mei, mama mea, care este cea care m-a inpirat să mă joc cu acea “jucărie” nemaipomenită, apoi maestrul Ştefan Gheorghiu, al cărui student am fost mai bine de unsprezece ani de zile. Dar dincolo de contactul direct cu vioara, eu cred că fiecare experienţă pe care am trăit-o, fiecare carte pe care am citit-o, fiecare sentiment pe care l-am avut îşi aduce contribuţia ca un firicel de nisip, poate insignificant, dar împreună cu alte milione de firicele de nisip, ajunge să formeze un tot. Noi, ca fiinţe umane, suntem suma tuturor trăirilor pe care le-am avut; toate bucuriile, toate eşecurile, toate încântările pe care le-am trăit, toate acestea ne modelează şi ne pun pe o anumită direcţie. Nu ştiu dacă am atins excelenţa, dar îmi place să o caut. Un artist este intr-o perpetuă căutare a perfecţiunii. Bineînţeles că nu o poate atinge niciodată, nimeni, oricât de grozav ar fi, nu poate fi perfect. Însă, căutarea în sine este un parcurs iniţiatic şi, totodată, un drum fără sfârşit. Am şansa să lucrez într-un domeniu în care nu există reguli de dinainte stabilite, lucruri imuabile. Există desigur un set de lucruri convenite, dar aceasta este baza de la care tu, ca artist, pleci. Unde vei ajunge depinde încotro îndrăzneşti să pleci. Dacă nu spargi aceste limite, trăieşti acolo ca într-un mic borcan. În clipa în care îndrăzneşti să cauţi, nu din teribilism, ci din sinceritate faţă de tine însuţi, atunci există şansa – subliniez: sansa şi nu garanţia – de a descoperi ceva semnificativ. Vorba aceea din bancul cu Iţic, care se ruga la Dumneze să-l facă să câştige la loterie “Doamne, ajută-mă să câştig la loterie, Doamne ajută-mă să câştig la loterie!” – şi s-a rugat ani de zile, iar la un moment dat Dumnezeu îi apare în vis şi-i spune “Iţic, dar te rog, ajută-mă şi tu pe mine, cumpără un bilet la loterie!”. Trebuie să rişti! În clipa în care vrei să obţii un lucru ieşit din comun, trebuie să-ţi asumi nişte riscuri, riscul de aface o greşeală, riscul de a nemulţumi pe mulţi, riscul de a fi contestat, riscul de a greşi total, riscul de o lua într-o direcţie total greşită.
Pe parcursul carierei, care sunt cele mai importante trei momente care v-au demonstrat că vă aflaţi pe un drum de pe care nu doriţi să vă întoarceţi şi v-au făcut să vă simţiţi mulţumit, chiar fericit?
Mi-e greu să singularizez trei momente. Practic, fiecare zi ca violonist, fiecare concert pe care îl închei reprezintă o confirmare pentru mine. Dacă ar fi să identific trei momente dintr-o multitudine de evenimente aş începe cu prima mare satisfacţie ca violonist, pe care am obţinut-o după revoluţie. Era un concurs în Cehoslovacia, aşa se numea ţara pe atunci, la care participasem de mai multe ori. Era o întreagă istorie, o adevărată evadare să ajungi acolo ca tânăr violonist. Mergeam împreună cu tatăl meu la acel concurs şi până ce obţinea toate aprobările, toate permisele, toate vizele trecea concursul. Nu doar o singură dată s-a intamplat să avem toate bagajele pregătite, biletul de tren cumpărat, iar paşaportul nu venea la timp şi pierdeam concursul. Am trecut prin momente de frustrare extremă. Prima dată când am concurat acolo am câştigat nu premiul întâi, nici doi, nici trei, nici menţiune, ci a doua menţiune. “Cum adică menţiunea a doua?”, mi-am spus. M-am pregătit, am muncit din nou, am mers din nou la concurs, ajung in finala, obţin premul trei. “Ah, nici asta nu se poate!”. Următoarele concursuri le-am ratat din motivele menţionate mai devreme, nu ni se dădea voie să plecăm şi simţeam că aş fi câştigat! Imediat în 1990, merg pentru a treia şi ultima dată la concurs. Rezultatul: am câştigat nu doar premiul întâi, ci şi marele premiu pe toate categoriile concursului şi până la ora actuală cred că am rămas singurul român care a reuşit peformanţa aceasta. Pentru mine această reuşită a fost o eliberare uriaşă, fiindcă mi-am arătat mie însumi, în primul rând, că pot să reuşesc. Este atât de important pentru tinerii din ziua de astăzi să-şi dea seama de libertatea de care se pot bucura – înainte de 1989 nu aveai cui să te plângi în clipa în care erai nedreptăţit. Astăzi există nenumărate căi de a te afirma. Fiind obţinut în condiţii atât de grele, acest trofeu va rămâne pentru mine ceva cu totul special.
Al doilea moment important este acela în care am câştigat concursul pentru vioara Stradivarius. Deja participasem la peste 25 de competiţii internaţionale, eram trecut prin toate furcile caudine ale concertelor şi la vârsta de 31 de ani m-am înscris în acest concurs extrem de greu, nu doar prin întinderea repertoriului cerut, pentru că erau numai lucrări integrale. Ca să vă faceţi o idee asupra proporţiilor programului, vă spun că în mod normal un concert cu orchestra durează între 15-20 de minute şi maxim 40 de minute, un recital de vioară durează între o oră, o oră şi jumătate, iar durata totală a programului care se cerea la concursul Stradivarius era undeva la 7-8 ore de muzică. Sigur, nu am cântat 8 ore la concurs, ar fi fost un adevărat maraton, ci din acele 8 ore de muzică juriul a ales pe loc piesele pe care urma să le cânt. Dincolo de dificultatea pregătirii programului, miza concursului era uriaşă, toată lumea ştia despre vioara Stradivarius, toată lumea se întreba ce se întâmplă, cine va lua vioara! Participând la un concurs cu o asemenea vizibilitate în media am simţit că mi-am pus în joc întreaga mea carieră din România, o responsabilitate uriaşă. Am avut marea bucurie de a fi declarat câştigător al concursului, cu unanimitate de voturi şi din toamna anului 2007 a început povestea mea legată de vioara Stradivarius.
Al treilea moment, când am simţit din nou că sunt pe drumul cel bun, l-am trăit recent, acum doua saptamani, atunci când am prezentat în Bucureşti, în aer liber, în Piaţa Festivalului, Capriciile de Paganini. Poate că unii se aşteptau să vină multă lume, dar să canţi în faţa unei audienţe de peste 3.000 de persoane… La niciun alt eveniment organizat acolo, fie că era vorba de muzică clasică, muzică pop, nu a venit atât de multă lume. Am avut senzaţia că se va opri circulaţia pe Calea Victoriei datorită fluxului de oameni veniţi pur şi simplu să stea, să asculte şi să vadă acest spectacol. A fost o confirmare extrem de importantă pentru mine. Am lucrat trup şi suflet la proiectul Paganini încă de la începutul anului, am crezut în el, şi iată că în cele din urmă a ieşit un spectacol cu totul ieşit din comun.
Pe cine aţi premia Dumneavoastră dacă ar fi să alegeţi o singură manifestare a excelenţei din prezent, din orice domeniu?
În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să întâlnesc un artist extraordinar, care mi-a devenit şi prieten. N-aş premia prietenul, cu toate că ar merita şi un premiu de prietenie, ci aş premia artistul. E vorba de Cosmin Bumbuţ, în care văd un model cu privire la ceea ce înseamnă să fii artist până la ultimele consecinţe ale alegerii făcute. A ştiut întotdeauna să-şi păstreze sinceritatea faţă de sine însuşi, faţă de arta sa, indiferent de constrângerile la care ar fi supus. Sună bine în teorie, dar Cosmin transpune în practică aceste idei zi de zi, mereu. Urmarea firească a acestei atitudini faţă de artă se regăseşte chiar în fotografiile lui. Mie mi se par unice! În România sunt mulţi fotografi foarte talentaţi, creativi sau ingenioşi, dar Cosmin este altfel. Ştie să intre în sufletul lucrurilor, al oamenilor pe care îi fotografiază; lucrurile se regăsesc acolo într-o candoare, într-o sinceritate absolut copleşitoare. Îi urmăream primele fotografii în revista Dilema acum 15-20 de ani; astăzi dacă vad o fotografie de-a lui nesemnată, cu siguranţă o pot recunoaşte dintr-o mie, fiindcă are acel ceva atât de greu de prins în cuvinte care transformă o fotografie foarte bună în artă.
Ce sfat sau îndrumare aţi fi dorit să primiţi la începutul carierei?
La început este foarte important să fii pus pe o direcţie bună, însă odată ce acest lucru e realizat, devine esenţială libertatea care-ţi este acordată. De multe ori copiii îşi doresc să fie altcineva, îşi aleg un idol, un model, un interpret. Vor să cânte ca David Oistrakh, Henryk Szeryng sau ca Michael Jackson şi uită că de fapt, este vorba despre ei înşişi. Nu cred că am fost îndoctrinat sever când am fost mic, dar sfatul acesta, de a fi tu însuţi ar fi fost bun de la bun început. A fi tu însuţi înseamnă să-ţi asumi o libertate cu toate consecinţele ei, libertatea de a căuta, libertatea de a inova, libertatea de a găsi lucruri neaşteptate şi libertatea de a face greşeli majore. Tocmai de aceea profesorul este acolo, să-l ajute pe elev să evite greşelile, cel mai bine înveţi însă din greşelile pe care le faci tu însuţi.
Vă rugăm să ne daţi câteva exemple de oameni, locuri, manifestări, care vă inspiră excelenţa.
Primul nume care îmi vine în minte este Herbert von Karajan, un titan, ultimul din seria de mari dirijori ai secolului trecut, un om pe care l-am admirat şi-l admir foarte mult pentru ce a făcut, pentru cât de mult a crezut în muzică şi în forţa ei, un om cu o energie incredibilă, de neegalat. Cred că în ziua de azi un dirijor cu personalitatea lui Karajan ar avea mari probleme cu sindicatele orchestrelor. A fost o epocă în care multe lucruri discutabile erau posibile şi rezultatele erau nişte concerte incredibile, nişte trăiri fantastice.
Un loc cu totul aparte care mi-a rămas în minte este Teatrul Champs Elysées din Paris. Mi-aş dori să ajung mai des acolo. Am avut un concert dirijat de Kurt Masur, unde am simţit efectiv că trăiesc ca într-un film, că pătrund într-o carte, dar totul era real, palpabil. Toată cultura impregnată în fiecare detaliu al locului respectiv era copleşitoare. E bine că există astfel de locuri, în Bucureşti avem Ateneul Român, pentru că ele sunt o sursă de inspiraţie, nu doar pentru artişti, ci şi pentru ascultători.
Un creator a cărui filozofie mă inspiră foarte mult este Constantin Brâncuşi, care spunea că “perfecţiune este atinsă atunci când ai terminat de înlăturat tot ceea ce nu e necesar”. O definiţie foarte simplă în aparenţă, dar extrem de profundă şi foarte dificil de pus în practică. Ce nu este necesar? Unde este esenţa? El te trimite la esenţa lucrurilor; într-un fel cred că aceasta este ceea ce căutăm noi artiştii, încercăm să dăm deoparte lucrurile neimportante pentru a găsi acea fărâmă de divinitate, care este în esenţa fiecărui lucru frumos.
